Se apropie weekendul cu momente de relaxare și poate de reîntâlnire cu oameni dragi. Eu una mi-am făcut un obicei din a recupera în weekend, timpul pe care nu îl petrec de-a lungul unei săptămâni lângă cei mai vârstnici din familie. Iar întâlnirea se desfășoară cam după același tipic la finalul fiecărei săptămâni: discuții despre cele întâmplate în ultimele 7 zile, proiectarea celor ce-ar fi de făcut în săptămâna ce urmează. Toate discuțiile încheindu-se cu constatarea trecerii imperturbabile și rapide a timpului, indiferent de cât de multe sau puține faci, de cât de valoroase sau nu sunt lucrurile pe care ți le propui.
Sunt plăcute aceste conversații, dar uneori îmi lasă un gust amar, conștientă fiind că nu sunt chiar atât de mulți ani până când voi ajunge să-mi aștept și eu în vizită nepoții. Nu mă întristează vârsta aceea, care se apropie, ci opțiunile limitate pe care pare să ți le ofere, legat de cele pe care le poți face dincolo de pereții casei.
În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării încep să călătorească. Să facă lucruri pentru care timpul era prea scurt în vremea în care erau angajați. Călătoresc nu doar din dorință, ci și din putință, pensia fiindu-le suficientă.
La noi, pensionarea vine la pachet tot cu călătorii, dar imaginare. Pe tărâmuri îndepărtate sau în existențe netrăite în realitate. Toate întreținute de telenovele. E modul în care poți vedea țări străine, afla despre culturile altora, zbura cu avionul sau pleca în croazieră.
Și mă întrebam dacă și cât de nocive sunt telenovelele. Nu pentru cei tineri de data aceasta, deși citeam că s-a dovedit științific că telenovelele le plăsmuiesc și lor false așteptări de la viață sau oamenii din jur. Cât de nocive sunt pentru vârstnici? Cei care spun că telenovela e singura distracție pe care o mai au. Mă gândeam că nu mai sunt la vârsta falselor așteptări, deci nu pot fi afectați. Telenovele doar le hrănesc dorința de a intra subtil în realitățile altora, de a călători departe, de a trăi intens, cam 45 de minute pe zi, drame și bucurii. Adică lucruri de care au nevoie, dar au prea puțin parte în cotidian.
Așa că cine sunt eu să drămuiesc apetitul pentru telenovele al celor mai vârstnici, atâta vreme cât sunt lipsiți de alternative, iar eu nu contribui cu nimic la oferirea lor? Și poate n-ar trebui să o facă nici alții….
Citește și: https://vivafm.ro/2024/08/29/dde-sanatos-de-pus-in-loc/
