Volumul de debut al Mădălinei Oprea, „Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei” (frACTalia, 2023), la fel ca aproape toate celelalte debuturi de la Editura frACTalia din ultimii ani, este o carte militantă. Cele 11 poeme ample, grupate în două compartimente – „Corpus istoric, documentar & politic al amintirilor mele” și „Sunt fata timpurilor mele/ Linii de fugă spre un viitor apropiat” –, dar și notele din final rezultă, cum constată Bogdan Vișan într-o cronică din „Observator cultural”, din analiza feministă aplicată „sistemului educațional, relațiilor familiale patriarhale, condițiilor istorice de gen raportate la prietenie, muncă, plăcere, iubire”. Astfel, această carte-manifest suprapune trăirile și experiențele personale ale vocii feminine din poeme experiențelor ce au devenit, în timp, exemple clasice de marginalizare, umilire, hărțuire, exploatare a femeii în societățile patriarhale ale modernității (sunt citate lucrări precum: „Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea” de Nicoleta Roman, „Însemnări din vremea războiului” de Neli Cornea, „În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea” de Constanța Vintilă-Ghițulescu ș.a.). Este deci un volum de poeme trăit, dar și extrem de documentat. Totodată, cartea este o structură riguroasă, în care toate elementele se integrează într-o extraordinară coerență a confesiunii și dezvăluirilor, pe de o parte, și a susținerii și promovării unei teze, pe de altă parte. Voi cita descrierea acestei structuri făcută de Maria Martelli, o altă debutantă a anului 2023 de la Editura frACTalia: „Prima parte, «Corpus istoric, documentar & politic al amintirilor mele», folosește structura examenului de BAC și a testelor școlare pentru a recupera și recontextualiza trăirile copilăriei și ale adolescenței într-o lume patriarhală și clasistă, a adulților. A doua parte, «Sunt fata timpurilor mele/ Linii de fugă spre un viitor apropiat», conține cinci poeme despre Generații, Prietenie, Muncă, Plăcere, Iubire, atât cum sunt acestea văzute în societate, cât și cum pot fi re-constituite într-o viziune intimă, feministă”.
Poziția feministă este exprimată fie prin texte în care experiența personală determină evocarea unei experiențe colective, ca în „Autoportret” („Nu e ușor să scriu despre mine, deși s-au scris multe despre mine./ Bărbații au produs o cantitate enormă de:/ – picturi – poeme – romane – reclame – manuale – regulamente școlare despre mine.// Când am încercat acest exercițiu nu știam ce să spun despre mine/ pentru că nu am fost lăsată să vorbesc despre mine,/ pentru că nu am avut un spațiu în care să vorbesc despre mine, în alt fel în/ afară de cel obișnuit, setat de Bărbații: Bisericii, Familiei, Școlii, Lumii în:/ – picturi – poeme – romane – reclame – manuale – regulamente școlare”) sau prin declarații tranșante referitoare la lumea mai îngustă a unei breslei (cea scriitoricească în cazul dat), ca în „despre generații” („Vreau să citesc toată poezia scrisă de toate cele care nu au avut curajul să scrie./ Vreau să citesc toată poezia scrisă de toate cele care nu au avut curajul să își numească textele poezie./ Vreau să citesc toată poezia scrisă de toate cele care nu au avut curajul să se numească poete./ Vreau să citesc toată poezia scrisă de toate cele care nu au avut curajul să citească cu voce tare”). De fiecare dată, efectul urmărit este demontarea sau înlăturarea prejudecăților, clișeelor, cutumelor discriminatorii.
Parte integrantă a ideologiei pentru care pledează Mădălina Oprea este și formarea pluralului cu x în final, ca indiciu al formei neutre de gen, ca anulare a identității de gen: „am fost obișnuitx”, „către prietenx”, „parte din cex născutx la început”, „cex ce vin după Ei”, „către totx cex născutx în același an sau nu ca mine”. O fi fiind acest plural o formă de manifestare a militantismului, dar e, în același timp și o forțare a limbii – pluralul terminat în consoană e impropriu limbii română, iar la lectura cu voce tare cele trei consoane alăturate (nx, tx) de la sfârșitul cuvântului sunt aproape de nerostit.
Dincolo de ideologie, interesează poeticitatea sau, dacă vreți, artistismul poemelor. Mizând, în general, pe denotație (textele sunt diaristic-declamative, nu metaforizante), atunci când își propune să intensifice (re)trăirea sau să accentueze gravitatea unor situații, Mădălina Oprea apelează la figuri retorice, care au ca scop și captarea atenției celui care citește-ascultă (mă refer la ascultător, nu doar la cititor, pentru că poemele sunt performative). Anafora este folosită frecvent pentru a arăta revolta în proces de intensificare: „Ce și-a dorit «fata dată»?/ spun «dată» pentru că în documente/ vocea fetei lipsește,/ nu vom ști niciodată dacă fata a fost întrebată.// Sunt și documente în care vocea fetei apare/ pentru că fata se răzvrătește/ refuză căsătoria/ refuză să facă sex cu partenerul/ refuză șantajul tatălui/ refuză șantajul soțului/ fuge de la soț/ fuge de la părinți/ fuge în lume,/ dar în aceste documente/ vocea fetei care vorbește/ apare/ doar pentru a citi apoi despre cum/ este redusă la tăcere” („Cântecul virginității”). Atunci când anafora este însoțită de alte repetiții, versurile iau forma incantației, sugerând tensiuni interioare, dileme, neputințe: „«Unde mă duc, unde mă duc./ Cu cine să vorbesc, cu cine să vorbesc./ Am pierdut ceva nu am avut de fapt,/ am pierdut.»// «Frica de părinți,/ frica de ginecolog,/ frica de băieți,/frica de rușine»/ simțeam în corp,/ aveam în minte/ ziua și noaptea,/ ziua și noaptea” („Cântecul virginității”). Pentru a exprima, de asemenea în gradație ascendentă, frica sau nevoia de precauție, autoarea integrează în text referința culturală, făcând să alterneze elegant sensul imediat al expresiei cu cel livresc: „În «Noaptea e perfidă» putem citi conștiința istorică despre noapte./ În noapte, sub privirea ta, mi-am ascuțit vederea,/ auzul,/ mi-am ascuțit toate simțurile/ așa cum o făceam când ieșeam de la școală/ – seara,/ așa cum o fac și alte femei/ – noaptea/ pentru că «Noaptea e perfidă» pentru femei,/ pentru că «Noaptea e perfidă» în patriarhat” („Cântec nocturn”).
Purtătoare de poezie sunt și versurile în care Mădălina Oprea fie alunecă delicat spre metaforă („Mă simt ca o prăjitură de noroi,/ sunt moale și nu pot sta locului,/ textura mea e gelatinoasă,/ mă foiesc la orice stimul și orice gând,/ mă foiesc chiar și în liniștea din casă,/ nu știu cât îi ia corpului să se acomodeze la ea,/ dar odată ce se întâmplă/ se simte mai bine ca niciodată./ Plăcerea e atunci când realizezi că în casă e liniște și e liniștea pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna;/ liniștea nu de dinainte de furtună și conflict,/ ci liniștea și atât” – „despre plăcere”) sau metonimie („Pentru că am dorințe/ sunt păcătoasă în toate documentele istorice,/ în toate pravilele domnești,/ în toate codurile de legi,/ păcătoasă,/ perversă/ și neconformă” – „despre plăcere”), fie trece de la incisivitate la tandrețe („În luna aia i-am păzit somnul în fiecare zi/ de teamă să nu o pierd,/ nu știam nicio tehnică de prim ajutor,/ dar eram convinsă că eu pot împiedica orice catastrofă/ dacă voi fi acolo când i se va tăia respirația” – „Cântec despre familie”).
Puternice, tăioase, necruțătoare, textele din „Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei” bucură cu adevărat atunci când ideologia e transpusă în poezie.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
