Ioana Bulancea debutează cu volumul „Situs inversus” (Vinea, 2023) după ce ia Premiul Editurii Vinea și premiul revistei „Hyperion”, secțiunea poezie în manuscris la Concursul Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, 2022. Ceea ce o deosebește de ceilalți debutanți ai anului 2023, dar și de cei mai mulți dintre congenerii săi este interesul sporit pentru imaginea poetică. Asistăm, se pare, la o resurecție a metaforei ca procedeu central în obținerea poeticității. Iar dacă ar fi să facem neapărat paralelisme, am putea constata că tânăra autoare și-a găsit modelele printre neomoderniștii români, mizând, la fel ca aceștia, pe ambiguitatea mesajului, pe sugestie, pe expansiunea imaginației, în defavoarea biografismului și a notației imediate (tehnici dominante în poezia de azi).
Versuri care dezvăluie tendința metaforizantă pot fi descoperite pe fiecare pagină:
„Ți-ai dori vreodată, spune-mi, să amesteci timpul cu degetul” („O poză sau poate două”); „Ne-am crescut invers/ Copilul ce a crescut copilul din mamă/ În jumătatea dreaptă a capului/ Copilul ce a crescut copilul din tată în cealaltă jumătate/ I-am tuns într-o zi și am făcut din ei morișcă de vânt” („Ne-am crescut invers”); „Că în noaptea de după, cerul nu se mai deschide decât/ Celor care nu au pe retină mâl și sânziene” („Noaptea de după Sânziene”); „Ca apoi să mă cert singură că le-am spart când am sărit pe patul cu arcuri/ De mi-au intrat picioarele în umplutura din penele săracelor gâști!/ Se zbăteau cu capul tăiat de parcă erau încă vii!” („Radiografii tip xerox”); „Mai presus de orice e acest schelet al memoriei ce crește și tot crește în mine” („Peste noi un cer de ploi și sateliți de gumă se întinde”); „Începuse să-i crească pui de căprioară între sâni” („Metasomatoza de dinainte”); „N-ai știut că singurătatea are coarne puternice și un cap imens?” („Ulcerul, boala, tămâia, oamenii șchiopi”). Bucură însă faptul că, deși încarcă discursul și alambichează mesajul, aceste metafore în flux nu sunt gratuite, pentru că exprimă încercarea de a defini cât mai exact sau de a face să se materializeze o stare.
„Situs inversus” este o carte despre relația cu sine, despre efortul de acceptare a sinelui, ultimele versuri din poemul final explicitând, de fapt, mesajul întregului volum: „Mi-aș strânge carnea în mâinile mele fără unghii și m-aș iubi așa, albastră/ Eu pe mine, carnea de sub propriile unghii, plămânii noroioși și părul galben/ Acum știu cât de mult îmi doresc să fiu exact ce sunt/ Femeia ce se ascunde sub propriile unghii și care-și aparține doar ei/ O iubire de tip casnic, situs inversus în propriul piept, un fel/ De cancer de piele ce se extinde cu viteza luminii” („I belong deeply to myself”).
Chiar titlul, probabil, se referă și la această situare în oglindă cu propriul eu, cu propriul corp, cu propriile angoase. Este, se pare, o preocupare mai timpurie a autoarei.
Iată ce constata Gelu Diaconu în 2021, când îi publica patru poeme pe O mie de semne: „Ioana Bulancea ne propune un exercițiu poetic autoflagelant, în care ura și iubirea de sine par sentimente aflate pe același palier emoțional” și continuă, cu bucuria descoperirii unei poezii intense, dar și cu precauția pe care, de obicei, o provoacă precocitatea: „Dacă ar fi să fac un rezumat al celor patru poeme de mai jos, cred că trebuie neapărat să citez două versuri: «Scrisul meu nu trimite la sfinți sau demoni, scrisul meu e piele bătută în cuie/ Scrisul meu e propria răstignire de gânduri fără noimă». Am din nou de-a face cu o poezie puternică și parcă excesiv de matură în raport cu vârsta reală a autoarei. Să spun că Ioana e aproape o revelație? Mă abțin deocamdată, fiindcă aștept cu nerăbdare urmarea”. Volumul „Situs inversus” vine ca o confirmare a vigorii și maturității poeziei pe care o scrie Ioana Bulancea.
Ceea ce uimește, poate, în primul rând în carte este abilitatea cu care autoarea transpune emoția în imagini vizuale. Asistăm la un soi de exprimare epidermică a trăirilor-sentimentelor, asocierile imagistice fiind dintre cele mai neașteptate: „Îți auzeam totuși inima cum bătea neuniform și cum o/ Herghelie de cai îți alerga printre straturile pielii” (***); „Șira spinării mele devine electrică, pielea din jurul coapselor ia foc/ Pregătește praful de pușcă, rujul roșu întins peste și pe lângă buze, pistolul /…/ „Bătaia de copite nu se mai aude cu ecou în serpentinele peșterii craniene/ Toate organele fantomă încep să nu-mi mai aparțină și se desprind de boală” („Cine-i Aglaia?”); „Se lipește de pielea spatelui meu același strigoi/ Îmi trasează șira spinării cu unghiile/ Vrea să-mi cuprindă inima violet între palme” („De fiecare dată când plâng”). Cu cât intensitatea emoției este mai mare, cu atât asocierile imagistice sunt mai surprinzătoare, poezia apropiindu-se astfel de „spasmatica imaginativă a post/neo/expresionismului” (cum o numește într-o anchetă tematică din „Vatra” Al. Cistelecan). Iată câteva exemple de versuri în care prin imaginile construite la limita dintre real și fantasmatic se impune o retorică a convulsiei: „Pe timp de noapte, când zăpada-i fosforescentă,/ De își strângi ochii și-ți afunzi capul în palme și palmele-n/ Fundul gâtului, să nu încolțească iarba prin urechi/ Că te surzește” („În iulie, Maria…”); „E abia marți și intru în descompunere/ Miros a iasomie și fum, am gust tăios de rugină/ Îmi spune gerul cu față de bărbat și limbă de pisică/ Ce mă iubește și pe care nu l-aș putea iubi/ Nici cu cea mai tăioasă lamă agățată de jugulară? Mă descompun până la încheietura mâinii drepte/ Și e abia noiembrie” („Marți, 9 noiembrie”); „Mi-am oferit doi metri de frânghie, să mă pot ajuta pe nevăzute/ Când se goleau cuiburile zilei/ Și m-am urât că amestecasem culorile,/ Așa că am tăiat cireșul din fața casei/ Și bucata de frânghie ce mă lega de mine învinețit” („Oameni vineții și cireșe”); „Sunt îndrăgostită de o femeie cu mâini lungi și cap sfărâmat/ Mă mișc în pieptul ei ca un titirez, să știe că încă sunt acolo/ Sunt îndrăgostită, iar în mine organele se atrofiază/ Femeia asta ce mă face să scriu din lipsa ei/ Mi-o imaginez, o construiesc în imaginația mea, o fac din propria coastă/ Uneori devine atât de reală, încât o descos la încheieturi și o deșir prin tot apartamentul/ O pun în paharele din dulap și-n fețele de pernă” („Femeia cu mâini lungi și cap sfărâmat”).
De cealaltă parte, sunt textele care mizează pe penuria imagistică, înclinând spre denotativ, mai puțin spectaculoase, dar poate chiar mai răvășitoare: „Simt în nări ceara topită/ Frâng pleoapele – drapelul negru leșinat la ușă, tace mâlc/ Tata învârte cu degetele în ceașca de cafea/ Bunica leagă pungi la gură/ Tot aerul din fața cerdacului e înecăcios/ Mătușa cară covorul ce miroase a rugăciuni/ E februarie, cobor la a cincea stație,/ Dar totuși,/ Mai curăță-mi, bunicule, nuci verzi din cer” („Fără și despre bunicul”). Acestea sunt puține, dar dovedesc că autoarea și-a însușit ambele registre.
Volumul Ioanei Bulancea „Situs inversus” se distinge în contextul debuturilor ultimului an prin interesul pentru imaginarul efervescent ca sursă a poeticității. Metafora convulsivă se pliază perfect pe trauma pe care o dezvăluie. O congruență deloc de neglijat.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
