Cartea de debut a lui Călin Dănilă, „Orchestra π” (Editura Junimea, 2023) ar putea să-l contrarieze până și pe cel mai înverșunat adept al prozaismului în poezie. Șerban Axinte atenționează pe coperta 4: „La o răsfoire superficială, cititorul ar putea să exclame: «Asta nu e poezie!» L-aș înțelege. Asta deoarece textele lui Călin Dănilă din cartea de față sunt lirice doar într-o mică măsură. Dar poezia nu înseamnă neapărat lirism”. Pe bună dreptate, doar răsfoit, volumul „Orchestra π” pare să fie mai curând o culegere de proze scurte și foarte scurte, decât o carte de poezie (în înțelesul uzual al expresiei). Textele lui Călin Dănilă au personaje, evocă situații și scene ce se desfășoară într-un spațiu mai mult decât prozastic – orașul provincial, fraza are o structură complexă, pliată pe schemele retorice ale discursului narativ. „Poveștile” care se construiesc nu sunt însă întru totul narațiuni, pentru că pretinsul „fir epic” este mai de fiecare dată perturbat de inserții poetice cu o mare forță sensibilizatoare. Altfel zis, Călin Dănilă pulverizează genurile, dându-i libertate poeziei să cuprindă în sine efuziuni ale lirismului, forme narative ale prozei, elemente ale oralității, comedie și dramă, derapaje fanteziste într-un cadru realist – toate devenind, pe rând sau simultan, surse ale poeticității.
Urmuz și Cristian Popescu par să fie îndrumătorii lui Călin Dănilă în scrierea acestor texte… bizare (vorba vine), în care absurdul și cotidianul cel mai palpabil, visul și realul de o concretețe năucitoare, trivialul și reperele culturii înalte se îmbină armonios pentru a crea un soi de tablou al precarității – pentru că lumea care face parte din „orchestra π” trăiește sub semnul instabilității, nesiguranței, al iraționalului și aproximărilor.
Călin Dănilă zugrăvește existența la periferie, cu toate dodecafoniile sau atonismele ei. Cadrul în care se desfășoară această existență este orașul aflat la limita dintre real și oniric – un Macondo cuprins de ploaia preapocaliptică. Primul text din volum se intitulează „orașul” și prezintă această atmosferă sumbră a stazei: „Plouă. Orașul are nouă ani. Clovnul Matei e fugărit în arenă de un rățoi. Râsetele noastre ridică cortul circului până la cer și, brusc, orașul devine dorință presantă de a transforma această gură de cafea într-o locomotivă cu aburi din vestul sălbatic pe care stau să crape venele /…/ De trei zile plouă. Memoria orașului e udă leoarcă. Gaura cheii privește cum cad meteoriții lichizi, gurile de canal râd cu lacrimi, în piața mare gornistului posibil îi plouă în goarnă, timpul vâslește, ba nu! A fost deconectat”. Însemnele precarității sunt evidente („încheieturile orașului pârâie”), iar impresia de gol atotcuprinzător devine tot mai pregnantă („Pauza dintre cuvintele pe care nu ți le-am spus e-o gaură în care s-a prăbușit soarele compasiunii. Nopțile cu Leontina sunt o gaură. Sunetul unei trompete trimis în Patagonia. Coordonatele acestui desfrâu sunt îmblânzite cu dulceață de cireșe amare, unt și pâine prăjită. Absolutul e-o gaură. Timpul un hău. Efortul de a înțelege-i împroșcat din toate părțile de găuri” – „linioară o”). Astfel, Călin Dănilă se arată a fi un bun creator de poezie de atmosferă, mizând, în crearea intensității, pe repetiții și reluări de imagini de la un text la altul. Eul care observă e parte integrantă din această lume, contopindu-se cu ea sau asimilând-o visceral: „Port și eu în ficatul meu cărămizi din orașul acesta, câteva intersecții nedirijate în plămâni, mă simt responsabil de lighioanele rătăcite printre structurile de beton și-i dau la schimb o rânză care toacă nimicuri. Pus de-a curmezișul, fac și eu parte din armonia întregului. La scara orașului această postură are valoare de contrafort” („orașul”). În același timp, acest eu resimte ostilitatea lumii din jur, trăind o confruntare dramatică cu realitatea: „Apoi te prind trecătorii și te țin cu capul în jos, te bat la tălpi, te tăvălesc prin vată de sticlă, îți înfundă gura cu bicarbonat de sodiu, forțându-te să crezi că ai ieșit la plimbare într-o zi neinspirată, că ai călcat într-un căcat de câine și ăla pute după legea căcatului de câine. Mâini nevăzute îți turtesc fața de zidul realității și aproape îți vine să te căiești când, dintr-o crăpătură, un gândac negru-verzui îți face semne disperate și reușești să-i citești pe buze: nu te lăsa! nu te lăsa!” („fast forward”).
Personajele care populează acest spațiu al disonanțelor – „personalități artificiale” care, după Sorina Rîndașu, „n-ar avea, la o primă vedere, nimic altceva în comun decât mediul în care relaționează unele cu celelalte” – sunt la fel de bizare și fantasmatice ca atmosfera din jur: cu aspect (și nume) urmuzian („Șurubel-de-la-etajul-întâi, scund și îndesat, cu o pălărie à la Charlie Chaplin, cu două aparate de fotografiat spânzurându-i pe piept, cu ochi de viezure și pantofi tociți ca două bărcuțe, seamănă cu un avertisment” – „refugiu”), ducând un mod de viață urmuzian („Nu poți să spui despre domnul Așijderea că ocupă locul altcuiva. Cu pardesiul lui de culoarea pământului, cu umerii căzuți și privirea înscrisă într-un triunghi, numărând la colțul străzii picurii de ploaie ai propriei generații, domnul Așijderea este un personaj unic, da, ca toate personajele unice. Fiind posesorul unui baston de abanos și al unei atitudini corecte, domnul Așijderea se înscrie fără efort în cercul societăților burgheze” – „privire”), având aspirații urmuziene („Înecat în alcool și în bocancii fără șireturi, Pachiu înainta prin noroaiele uliței Nuțu Elman spunându-le tututor La mulți ani, scrâșnind din dinți și privind printr-o gaură din cer” – „unu, doi, trei, patru”). Uneori, aceste personaje par să se nască chiar din speculațiile filosofice cu care jonglează atât de reușit autorul: „Stările lui Ștuț erau substanța propriului ADN. Dezordinea se ridica în spirală, înșurubând urme ale trecutului în ființa dilatată. Fragmente din Heidegger fluturau alături de zgomotul înfundat al upercuturilor în sacul de box. Vastul imperiu al adolescenței, trecând prin filtrul subțire al ființei, pulsa în pereții zilei de azi” („duș”). Suntem puși astfel în fața unei poezii în care, cum bine observă Florin Dan Prodan, „lirismul se decantează şi disimulează printre Ştuţ, Şurubel, Alexandra, Madam Special, Mânuţă. O magie, o rostire-muzicală continuă, care nu lasă cititorul în pace, îl duce prin tot felul de mahalale, prin târgul etern de provincie, străzi urmuziene, cafenele, supermarketuri impersonale, viaţă /…/. Un puzzle care e ridicat la rangul de literatură de primă clasă, pe tot parcursul cărţii de două mari atuuri pe care îl posedă autorul – oralitatea debordantă şi naturală /…/ şi imageria cu rădăcini în realismul magic”.
În afară de oralitate și imageria „cu rădăcini în realismul magic” sau în fantasmarea urmuziană, un puternic efect poetizant îl are și dicteul cu origini în suprarealism, la care apelează adesea Călin Dănilă pentru a crea fluxuri de imagini ce amalgamează banalul cotidian cu referința livrescă și a obține un discurs de-a dreptul rocambolesc: „…printr-o țeavă venea Nelucu-făr-de-pereche, luciditatea și cârdul de rațe, printr-o țeavă, printr-o țeavă, femeia, cam așa de creață, cântărețul de pian acompaniindu-și căderea nervoasă, îmi vuia capul când ne-am despărțit, printr-o țeavă, țigara înfiptă în dinții lui Pollock, cercul pătrat al lui Nae Ionescu, mâța din balconul lui Filli, îți simțeam parfumul de pe celălalt trotuar, îmi ținusem două zile respirația la colțul străzii, am fost aruncați aici, spunea Cioran, geworvenheit zicea Heidegger, printr-o țeavă mi-a venit repartiția la uzina de vagoane din Arad, o să fii tâmplar îmi șoptea unchiul meu mort de băutură sau de muncă, printr-o țeavă am așteptat un sărut un întreg anotimp, drumul acesta e o scamatorie, ea s-a dus pe luciul unui șanț cu apă stătută și adâncimi ușor de bănuit, printr-o țeavă se plimba spiritul lui Matei Vișniec la Avignon, printr-o țeavă, printr-o țeavă alergau Ștuț, Arlechino, Iulia, Șurubel-de-la-etajul-întâi și fotografiile lui psihotice, apoi venea ăla cu ciocanul, cuiul semi-nebun și scândura nefericită /…/ printr-o țeavă Domnișoara Pogany îmi cosea rănile cu ața lui Kafka” („refugiu”).
Voci, personaje, țevi, intersecții, străzi, ploi, găuri negre, goluri, greieri în derivă, greieri duși de tot și multe alte ființe, lucruri, spații fac parte din „Orchestra π”, dezvăluind o lume organizată pe principiul atonalismului – pe cât de bizară și dezarmonioasă, pe atât de spectaculoasă și tulburătoare. Călin Dănilă stăpânește bine uneltele prin care construiește și prezintă această lume, manifestându-și, în volumul de debut, calitățile de poet care știe meserie.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
