Volumul de debut al Mariei Martelli, „Cea mai norocoasă ființă”, cu ilustrații de Mina Mimosa (Editura frACTalia, 2023), este un manifest care aduce punctul de vedere antispeciist în poezia română (în același an în care debuta ca poetă, autoarea traducea din italiană „schimbul de idei antispeciiste între ILC și Aron Nor”, intitulat „Eliberarea câinelui, coexistență și rezistență”). Este o carte despre „relațiile dintre oameni și așa-numitele animale de companie”, fiind astfel, observă Nóra Urgon, „primul volum de poezie de genul în literatura autohtonă”. Maria Martelli își transpune poetic pledoaria anti-antropocentristă, dezvăluindu-și empatia pentru nonuman. Astfel, „Cea mai norocoasă ființă” devine o carte despre buna coabitare. „O sclipitoare țesătură a viului ni se oferă în acest volum – remarcă Alina Purcaru în cuvântul însoțitor –, în care distrugerea și extincțiile sunt puse față în față cu un orizont blând, radiind speranță: cel al trăirii împreună și al grijii față de toate legăturile ce ne susțin. Învăluită în manșonul intimității, această poezie propune o pledoarie solidă pentru regândirea lumii, în era capitalocenului, și o interogație existențială: «Cum am putea trăi cu toții mai bine?»”.
Dincolo de ideologia (sau principiile etice) din care se alimentează tematic textele Mariei Martelli, contează modul în care autoarea reușește să le transpună în poezie. Cele patru părți ale cărții (care este o construcție, nu o culegere aleatorie de texte), precedate de poemul „noaptea norocoasă” și urmate de Anexa-„Interviu”, au ca liant un motiv literar pe cât de aparent anacronic, pe atât de provocator – norocul (titlul însuși introduce acest motiv). Este un motiv care intensifică poeticitatea pe dimensiunea ei lirică, fie că se referă la lumea ființelor în general, ca în „noaptea norocoasă” („Când/ caută hrană, și hrana se rostogolește din copacul ei chiar în dreptul/ ochilor, când caută hrană, și norii se scutură și hrana coboară, când hrana/ e deja acasă și când poftele le sunt împlinite. Ai spune că norocul n-are/ nimic de-a face cu asta și ai avea dreptate, așa cum și eu am dreptate/ când spun că are, că norocul e acel moment când lucrurile ți se dăruiesc/ înainte să știi cât de mult le dorești, el nu doar există, ci răsare spontan/ în toate colțurile lumii, pentru fiecare ființă, măcar o dată – aș vrea să sper, măcar o dată”), fie că este raportat la nonuman (la lumea celor care nu cuvântă, ar zice clasicul), ca „Un cioc de noroc” („În această dimineață,/ îmi amintesc de tine, în cântecul părinților tăi,/ îmi amintesc de tine,/ îmi voi aminti,/ știind că fiecare cântec de pasăre/ ar putea fi căutarea/ unui cioc de noroc”). E, de fapt, o încercare de redefinire a norocului: întâi, prin lărgirea așa-zisei arii de acțiune a acestuia – transgresează tradiționala dimensiune umană și se propagă asupra a tot ce înseamnă entitate vie (de la animale de companie la păsări, arbori, flori etc.); apoi, prin re-prioritizarea semnificațiilor și mutarea accentului de pe ideea de circumstanță favorabilă care asigură o reușită (definitorie pentru planul material-pragmatic al existenței umane) pe cea de beatitudine, de stare de fericire (determinată de acceptare și iubire – condiții sine qua non ale supraviețuirii). „Prin noroc – scrie autoarea pe clapeta 1 a cărșii – vreau să spun: acel moment în care aerul îți umple plămânii, fără ezitare, fără anxietate. Acel moment în care toate ale lumii te așteaptă. Mai mult, te sprijină. Acel moment în care umerii coboară, fără nicio greutate, și întreg corpul se simte primit. Mai mult, iubit.”
În general, în carte persistă tonalitățile lirico-nostalgice (aceleași tonalități se mențin și în versiunile în video-poeme ale unor texte, către care trimite codul QR din finalul volumului). Se evită însă cu îndemânare căderea în zona lirismului exaltat, pentru că autoarea știe să dozeze declarațiile de empatizare cu nonumanul („eu țin cu cireșele/ cu merii și gutuii/ cu tulpina de mazăre” – „mai”; „suntem la fel: nu ne place când plouă/ de dimineața devreme, mocnit, toată ziua.// Stai pe pervaz, privești afară și te plângi./ Aș schimba vremea, pentru tine, dacă aș putea” – „Tu și cu mine, într-un fel”) prin introducerea unor elemente ludico-ironice („Nu știi ce să faci cu tristețea adunată?/ Recomand o Tristată.// Ia cinci flori de soc, lămâie câtă și-a fost dată,/ zahăr după chef, apă curată/ și pune-le într-un borcan foarte mare./ Dacă mai încap, poți adăuga și două-trei lacrimi,/ dacă nu, câteva of-uri chiar la buza borcanului sunt îndeajuns./ Capacul se pune peste, dar nu se strânge./ Cum altfel să iasă tristețea?/ Las-o să se odihnească trei zile la soare,/ după care bea-o, rece” – „Rețetă cu tristețea adunată”) sau a secvențelor ce se pliază pe construcțiile persuasive (interogațiile retorice și repetițiile) proprii exprimării publicistice („Ai fost tu, vreodată, cea mai norocoasă ființă? A fost vreo noapte, vreo/ noapte norocoasă, care s-a desfăcut perfect ca o portocală, cu toate feliile/ intacte, în fața ta? Care ți-a spus, sub lumina necunoscutelor stele, sunt/ noaptea ta? A fost acel moment o singură dată sau de mai multe ori?/ Ți-au explodat porii pielii de bucurie atunci, s-au desfăcut ca florile/ de cireș primăvara? Te-ai regăsit în oglindă, brusc, altcineva? Ai simțit/ privirea celei mai norocoase ființe zâmbindu-ți? S-au întâmplat toate/ acestea sau se vor întâmpla? Le simți?” – „noaptea norocoasă”).
„Cea mai norocoasă ființă” este o carte a interogațiilor, dar și a răspunsurilor implicite – aproape fiecare pagină conține, cel puțin, câte o interogație retorică. Această formulă aleasă de Maria Martelli pentru a formula poetic o atitudine civico-etică este cât se poate de riscantă, pentru că poate duce cu ușurință la retorism. Este însă cazul fericit când retorica și trăirea sunt în echilibru, iar șirurile de interogații retorice, uneori, dezvăluie neliniști și anxietăți („când vine? când vine?/ cu roșiile ei explozive/ cu razele de prăjeală/ cu umbra gutuilor/ și capul tău în poală// vine vara oare vine?/ vine înaintea dezastrelor,/ înaintea sfârșitului, vine/ cu bine? cum va fi?/ coralii îi vor supraviețui?/ pădurile vor reînfrunzi?/ virușii se vor odihni?” – „Martie, aprilie”), alteori, indirect, se constituie într-un apel la implicare („Dar tu cum trăiețti?/ Crezi că ai putea trăi mai bine?/ Ai idee cum am putea trăi cu toții mai bine?// Crezi că ești persoana potrivită?/ Ai inima pregătită?// Te va găsi fericirea?/ Îți va bate la geam?/ Va sări peste gard?/ Te va urmări până la ușă?// Dacă o va face, o vei primi?/ Când va scoate limba ei aspră și o va lipi de fața ta, vei mulțumi?// Te consideri o persoană norocoasă?/ Sau: te-a găsit norocul. Măcar o dată?/ S-a agățat de tine în vreo zi din viața ta?/ Ai primit, cândva, oricând, ceea ce căutai?/ Ai dăruit, cândva, oricând, ce altcineva căuta?// Spune sincer.// Poate că tu ești/ cea mai norocoasă ființă” – „Interviu”).
E de salutat și faptul în poemele Mariei Martelli lipsește declarativismul. Pledoariile iau, de obicei, forma unor întrebări care fac demersul și mai percutant: „Unele se plimbă între/ case și străzi, unele colindă. Între o// mângâiere umană, un bol plin cu apă,/ ființe vecine și alergări prin grădină,// dușmance, prietene și cunoștințe,/ se plimbă. Unele, mai norocoase.// Altele stau în case. Iar altele, în/ mici cuști, nemișcate. Ce înseamnă// norocul, când alegerile ți-s luate?” („Privindu-le cum dorm”). Alteori, se mizează pe alegoric, pentru a revela un acut sentiment de vinovăție: „eu mănânc din partea mea ca și cum cealaltă parte nu m-ar privi/ și sigur că nu mă privește/ nu mai privește pe nimeni nu va mai privi pe nimeni nu va mai privi/ eu mănânc din partea mea și ei mănâncă din partea lor/ și asta înseamnă bună înțelegere/ între oameni/ cu alegeri diferite/ căci oamenii aleg/ și înțeleg/ (se zice)// eu mănânc/ înghit la masa la care ele sunt/ înghițite” („La masă”). Astfel, chiar dacă vin pe linia unei literaturi ideologice, poemele transcriu cu rafinament temeri, remușcări, intenții, aspirații, bucurii și dezamăgiri ale conviețuirii.
„Cea mai norocoasă ființă” e mai mult decât o pledoarie antispeciistă. E o carte de versuri bună și promițătoare.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
