De mult nu am mai citit o poezie atât de noir, de apăsătoare, descurajatoare și, în același timp, insurgentă cum este poezia din „InfrasonoR” de Antonia Ilie, un volum care apare în 2023, după ce autoarea primește, la Concursul Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…” din Botoșani, Premiul Editurii Charmides și Premiul Revistei „Euphorion”. „InfrasonoR” este o carte a vibrațiilor interioare puternice, care se propagă în formă de revolte , autoarea mizând, cum bine observă Gabriela Feceoru, pe „discursul protestatar față de o lume decorporalizată, dematerializată, demistificată, hedonistă, a plăcerii și a suprafețelor, a femeii ca obiect, a plecării și revenirii, a abandonului, a neasumării, a momentului”. Trăirile și sentimentele sunt la cotele cele mai înalte, totul pare să se desfășoare la limita dintre cumpătare și alienare, iar imaginea desprinderii minții de corp, a alternării dintre luciditate și tulburare este reluată de la un poem la altul, devenind laitmotivul cărții: „din motive cunoscute/ lăsăm o parte din minți/ pe patul prea larg/ am mers mai departe/ decât era stabilit” („Minți trupuri”); „resturi dezagreate de minți/ neconsumate nu visăm la fel/ nu cântăm aceleași cântece/ ne prefacem că zburăm/ îmbrăcăm pe rând/ hainele fricii” („In order to kill you”); „stau trează toată noaptea/ nu-mi pot urmări mintea” („Mailings”). În acest tumult de emoții și conflicte cu sine și cu lumea, se conturează tendința de autodefinire: „sunt omulețul Lego/ știu să fiu chitară bass/ să am frecvențe potrivite/ să-și fiu conștientă să mă/ ai mereu/ în subconștient/ să te lași inconștient/ să-mi visezi corpul/ scris de omul lui kafka” („Pleasepleaseplease”); „sunt o sociopată pe banca/ din fața blocului mă holbez seara/ la siluete care pătează strada/ cu rușine frică neobrăzare/ urăsc jumătate din populația lumii/ pentru că s-a născut/ cealaltă jumătate pentru că urmează/ să moară urăsc reflexia în oglindă” („Sociopată”). Iar îndelungatul proces de autodescoperire-autocunoaștrere vine la braț cu dorința de autonihilare: „șterg cu mâneca/ femeia din oglindă” („Mailings”).
Antonia Ilie dezvăluie realități terifiante, revoltându-se împotriva constrângerilor familiale, ostracizărilor sociale, discriminărilor de tot felul (îndeosebi, sexuale). „InfrasonoR” devine astfel o carte a protestului și a eliberării, un „țipăt”, dacă vreți, care exprimă angoasa, anxietatea, frustrarea, solitudinea fie prin concentrări de imagini spasmatice prin care se relevă violența și durerea provocată de aceasta („adun zilnic durerea câinilor/ bătuți cu pietre în bălți/ de sânge purpuriu/ durerea femeilor de vârstă/ mijlocie bătute cu cureaua/ în bălți de sânge purpuriu/ adun durerea asta/ fără să schițez vreo expresie/ o țin pe umeri ca un soldat/ mândru cu arma lustruită/ ca o mamă iubitoare/ care ține copiii de mână/ gară după gară/ acest gust familiar/ al durerii îl scuip peste/ morminte fac loc/ durerii viitoare”, „Resurse nelimitate”; „sângele se umple de teamă/ de grijă urlu adesea retoric/ port crucile cum trebuie/ gâtul e sugrumat ploi acide/ perforează ceafa nu privesc/ înapoi adevărul este/ că nu se sfârșește niciodată/ ca o cometă cu o coadă/infinită din gaze toxice/ țintirea către ireal”, „Find”), fie prin reconstituiri biografice prin care se defulează trauma provocată de lipsa de afecțiune sau de incapacitatea de exprimare a acesteia („la 4 ani am căzut m-am lovit/ la genunchiul stâng/ sângerare gravă/ n-am spus nimănui/ nu voiam să mă creadă/ vreo împiedicată mi-am dorit/ ca maică-mea să mă panseze/ nu m-a pansat niciodată/ tuturor ne este frică de sânge”, „The pain is never over”).
Deși debutantă, autoarea „InfrasonoR”-ului scrie fără ezitări sau excese. Membră a Casei de Poezie Light of ink de la Suceava, ea are exercițiul scrisului și al autoexigenței, este atentă la asamblarea imaginilor într-un tot întreg, dar și la arhitectonica volumului (textele sunt organizate în trei grupaje cu titluri sugestive – „LinguE”, „Short smokeS”, „Eu fără” –, care par să anunțe și „un demers experimental” (Vlad Sibechi), cartea deschizându-se cu poemul care-i dă titlul – „InfrasonoR” –, programatic în măsura în care pune cititorul în fața unui „demers provocator” (cum îl numește același Vlad Sibechi pe coperta a patra), dar și în fața unei lumi angoasante: „very bad girl/ singură în bazin/ pipăi mozaicul și țevile/ o cârtiță somnoroasă/ prin apa cleioasă/ înainte de târâșul final”.
Poemele din „InfrasonoR” funcționează, de cele mai multe ori, pe principiul acumulării de imagini. Autoarea creează imagini în lanț și, prin acestea, împinge trăirea către paroxism: „am uitat cum să respir/ am uitat cum să pășesc/ mai aproape de păcatele mele/ mai aproape de iertare/ sunt undeva foarte jos/ în rădăcini putrede/ în ploi de vară/ aștept să mor ca martirii secerați/ mutilați morții cei mai vii/ ascult freamătul/ secetei” („I’m the lord”); „trotuar rece țigară fierbinte/ la atingere vreme de toamnă/ zdruncinată de durere/ copaci trași de vârfuri/ în aerul ăsta toxic mă simt/ bine mă arunc într-o grămadă/ de frunze la gardul bunicii/ modelez argilă muiată în clor/ și-mi iese pe ochi pe nări/ prin rădăcinile părului smuls/ de vânt înghit boabe de aronia/ ironia acaparează/ viața celulă cu celulă” („Cells within cells”). Finalurile sunt uneori poante ce amintesc de scene din filmele noir, ce îmbină drama cu cinismul: „mi-am ales prințul preferat/ l-am urcat pe cal alb/ am omorât cal și călăreț” („Killer Eyes”). Ar mai fi de remarcat și ritmurile de hip-hop, prin care se produce intensificarea impresiei de violență universală: „am văzut oameni murind/ dar n-am avut tupeu să o strig/ să nu se arunce de la etaj/ că n-a meritat tot ce li s-a întâmplat/ da n-am avut tupeu/ n-am avut tupeu c-am fost o javră/ n-am băgat droguri c-am fost/ o javră n-am dat niciodată pumni/ c-am fost o javră n-am iubit/ dame c-am fost o javră/ am 20 de ani am câștigat o viață/ trăită de cineva cu alte coordonate/ spațio-temporale într-o conjunctură/ tristă am luptat să respir/ mare greșeală mă înec de la un cui” („Ca la 20 de ani”).
Conținând elemente de noir poetry – anxietatea, determinată de relațiile sociale ostile, pesimismul, provocat de traume individuale, obsesiile ce conduc la autodistrugere etc. –, „InfrasonoR” este o carte a intensităților maxime, uneori emoționante, alteori contrariante. De fiecare dată însă, din interiorul poemelor erupe o voce revoltată față cu discriminările sociale, restrângerile familiale și lipsa de empatie. Ar fi păcat să nu fie auzită.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
