Tipărită pe hârtie velină, precum fotografiile de bună calitate, cartea de debut al lui Daniel Coman, „Polaroide” (OMG, 2023), orientează, se pare, vectorul poeziei către imaginea vizuală (Andreea Pop scrie despre „mania imaginii” în poemele lui Daniel Coman). Biografismul (de obicei, memoria legată de propriul trecut) sau ideologiile (ecologismul ș.a.) se insinuează cu discreție extremă în texte, ochiul atent al personajului poematic focalizându-se pe realitatea imediată. Dar consemnările pe care le face nu sunt notații minimaliste (cum ne-a cam obișnuit poezia ultimilor ani), ci, mai curând, studii după natură, estetizate, rafinate. Altfel zis, realitatea este transpusă în imagini numai după ce trece printr-un proces de filtrare („Tot ce privesc, privesc printr-un filtru”; „și nu-mi pot explica cum diferențiez realitatea/ de filtrul pe care-l aplic constant”).
E cu dublă rezonanță acest tip de demers.
Pe de o parte, exprimă o oarecare nevoie de revenire la ceea ce în limbajul tradițional-didactic s-ar numi imaginea artistică în poezie. Or astfel de imagini, bazate pe metaforizări, contiguități neașteptate, piguliri de orfevru sunt frecvente în toate cele patru secvențe-poeme din care este alcătuit volumul – „superstiție”, „mic moment de respiro”, „polaroide”, „analog sau finalul imaginii”. De fiecare dată, aceste imagini – șlefuite cu migala unui descendent din spița gongoricilor –, pe lângă faptul că provoacă revelații estetice, mai și dezvăluie stări, trăiri, atitudini, fie lăsând eul contemplator să și le definească („insecte./ sub cer sunt eu, iar sub mine mișună/ printre firele de iarbă.// dacă-ți spun că în stânga și-n dreapta mea/ apar și dispar ca respirația, ce poți face tu?// ca să țin liniștea aproape/ aleg să privesc de pe balcon, să fie noapte și să/ aștept avionul/ care va trece pe deasupra mea.// Luminile se derulează repetitiv, semnele de/ avertizare. Doar că/ cel puțin una se confundă cu stelele care-l sprijină/ și pe el,/ cerul” – „superstiție”; „Încă mi-e scârbă/ și teamă să mă atingă marginile uscate/ ale frunzelor pe antebraț, încă sunt sensibil/ la compresia pânzei de păianjen pe jumătate/ de față/ și încă tresare ceva din mine când văd pata cu/ lumină galbenă/ și punct ca din diamant la margine – soarele-n/ funigei” – „mic moment de respiro”), fie doar sugerându-le prin intensificarea gradului de vizualitate-palpabilitate a elementelor din lumea exterioară („plaja se întinde roșie/ răzuită din stânci /…/ spuma se întinde/ ca vaporii/ peste oglinda/ din baie// vulcanul/ pe care-l privesc/ nu a erupt/ încă” – „polaroide”; „Locul se vede din avion clar când lumea e stabilă. Cheaguri de albuș tăiate cu aripa/ stângă. Aburii își întind lespedea peste mine. Undă roșie transversală peste creier” – „analog sau finalul imaginii”).
Pe de altă parte, această poezie fotografică, însoțită de pictura lui Șerban Savu „Salcia plângătoare” (2018), aleasă ca imagine pentru copertă, exprimă protestul (subtil, fără gesturi frondiste) față de, cum remarca Mihnea Bâlici în cronica de la „Scena 9”, „practicile noilor tehnologii «filtrate» prin social media: acelea de reprezentare mediată a cotidianului, de captare artificială a imanenței”: „pixeli mereu în acțiune/ trebuie/ doar să inițiez comanda/ voi pune/ gândul în mintea aparatului// carnea se tumefiază/ centurile tot/ mai strânse” („polaroide”). Versuri ca cele citate mai sus confirmă prezența germenilor revoltei în poezia lui Daniel Coman, o revoltă împotriva societății în care pixelul a luat locul atomului, semnalul digital substituind materia.
Dincolo de dimensiunea aceasta programatică, de direcție, mai există în „Polaroide” și o latură confesiv-emotivă. Andreea Pop are dreptate când afirmă că „poezia lui Daniel Coman e cel mai ușor de recunoscut, prin confesiunea adeziunii la un alt tip de sensibilitate, una care nu e ușor impresionabilă, ba dimpotrivă, capricioasă și care își asumă «handicapul» ăsta emotiv în mod contradictoriu tocmai prin mici capsule vizuale care conservă emoția”. Versurile care deschid volumul atrag atenția asupra unei voci care încearcă să se autodefinească, își caută identitatea prin raportarea la alte entități, mai impozante și mai ferme în reacții și autoexprimări: „Nu am finețea unei meduze/ când se ridică la suprafață/ și nici corpul nu mi-e luminiscent.// Nu știu cum să mă comport la temperaturi înalte,/ rămân blocat în spațiul steril/ pe care trebuie să-l explorez și admir/ înainte să pot mișca ceva” („superstiție”). Ulterior, această voce își dezvăluie fragilitatea („De la distanță nu se vede/ pielea fină și întinsă de lup de mare/ care la orice emoție/ tremură ca jeleul” – „superstiție”) și incapacitatea de adaptare la fluxurile și refluxurile vieții („se simte acut/ adierea curentului de aer/ ar fi trebuit să mângâie/ dar uite că nu” – „mic moment de respiro”). Daniel Coman construiește un personaj poematic care trăiește nostalgia căldurii (ca metaforă a afectivității, bineînțeles) sau constată insuficiența („La fel cum nu viața trăită/ în prezența organelor deficitare e extremă,/ ci prezența acelui moment/ în care vezi particulele de praf levitând/ în raza de soare care trece prin parbriz și// înțelegi că nici acolo nu e destulă căldură”, „Se întâmplă des să-mi trec mâna/ prin păr și lumina să treacă la fel cum pătrunde/ prin frunzele de toamnă și le face translucide. Seva din alveole pleacă atunci ca să ajute viața./ Și de aici se poate extrage căldură” – „superstiții”) sau artificialitatea acesteia („Mai demult, am vorbit despre căldura laptopului/ în noapte” – „superstiții”; „materialul ceramic a cărui căldură se simte în creier” – „mic moment de respiro”; „când/ singurul lucru/ cald de aici/ e laptopul” – „polaroide”).
De fiecare dată însă, sentimentele sunt sugerate cu multă discreție, se lasă mai mult bănuite decât definite cu exactitate, la fel ca trăirile din spatele fotografiilor, de altfel. Abia în ultima secvență, „analog sau finalul imaginii” (cu textul orientat pe orizontală, în landscape – format tocmai bun pentru peisaje, naturale sau ale sufletului), trăirile devin mai dense, iar exprimarea intensității acestora se realizează prin figuri sintactice precum repetiția, prin îmbinarea reușită a vizualului cu auditivul, prin referințe culturale etc. („Cerul negru și lăptos, alcoolul electrizează aerul și moartea vibrează la sound-ul psihedelic./ Parfumul ei se simte în cameră, nu știu dacă nu e doar un atac de panică. Derealizarea./ În cap, doar Chagall, Chagall, Chagall. Au venit ei și-i văd cum dansează, cum își mișcă/ corpurile în același timp. Am un zâmbet tâmp, am un zâmbet tâmp”). Tot aici capătă pregnanță obsesivul sentiment al morții, ideea de final iminent fiind, uneori, formulată direct („Moartea părea mai aproape, sau doar acum pare, și atunci era mai departe”; „Senzația/ de gol, moartea zâmbitoare”) sau, alteori, sugerată prin vise premonitorii („Ne-am îndepărtat încetișor. Pașii lăsau urmele noastre, simțeam colapsul tot mai aproape./ Valurile spumegau la câțiva metri. Diferența de altitudine. În câmp, o cercevea de lemn/ încadra o parte a cerului. Cerul – în simplitate și contrast. Din ce în ce, când deschizi ușa/ liftului, nu ești atent și cazi”). Prin urmare, Daniel Coman nu evită temele mari ale poeziei, dimpotrivă, ultimele pagini din „polaroide” dezvăluie un interes sporit pentru acestea, doar că autorul „polaroide”-lor se apropie de ele cu uneltele unei poetici „tihnite” (Radu Bejan), folosind, ca mijloace de disimulare, când metaforizarea ermetizantă („ascult aceeași melodie/ obsedantă/ ca un pustnic care sapă/ la sute de metri deasupra mării/ o cămăruță pur și simplu inutilă/ în singurătatea ei// mă gândesc la tine/ un mic soare/ se sparge/ înăuntrul tău”; „stă înaltă/ albă/ ca o pastilă/ spartă/ sub cuțit// luna” – „polaroide”), când sentința depersonalizantă („Nu ține de alegere, poți încerca oricât:/ Ceea ce e în tine rămâne acolo,/ nimic nu trece în celălalt”, „Mai mult nu e bine, mai concentrat nu e bine” – „superstiții”).
Atent la detalii, cu aspirații de estet și abilități de orfevru, Daniel Coman creează o poezie fotografică (adevărată scriere cu lumină este poetica sa) care înregistrează, în egală măsură, scene din natură și „întâmplări” din lumea interioară, pentru a le dezvălui frumusețea, dar și fragilitatea.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
