Doza de educaţie (DDE) – Astăzi e 29 februarie. Pentru că anul 2024 este an bisect. Ceea ce înseamnă că celor 365 de zile li se mai adaugă una. Și asta se întâmplă, așa cum știm mulți, o data la patru ani, pentru a compensa diferența cu anul astronomic, de aproximativ 365,25 de zile. Mai exact, pentru că Pământului îi ia un sfert de zi în plus față de cele 365 de zile, pentru a complete orbita în jurul Soarelui. În felul acesta anotimpurile sunt menținute în aproximativ aceeași perioadă din an.
Explicația mi se pare simplă acum, dar pe când eram copil o acceptam mai greu. Poate și pentru faptul că una dintre colege mele de clasă generală era născută tocmai într-o zi de 29 februarie. Zi înafara calendarului 3 ani la rând și bună de sărbătorit în al patrulea. Nici ea nu părea prea bucuroasă, pentru că era motivul pentru care părinții îi făceau cadouri aniversare chiar așa, o data la patru ani. Cu mintea de adult analizând faptul că părinții o aniversau atât de rar, mi se ridică vreo câteva semne de întrebare. Pentru că mi-e greu să cred că se-mpiedicau de lipsa zilei din calendar…Și mai mult, pentru că mi-o amintesc pe colega mea de cele mai multe ori stând singură în pauze, tristă și retrasă.
Am revăzut-o în urmă cu ceva timp și m-a mirat cum copilul retras și trist devenise un adult foarte vocal, destul de zgomotos și agitat. Bineînțeles că nu a ratat gluma legată de faptul că în curând va intra în adolescență, având în vedere că s-a aniversat doar de vreo unsprezece ori. S-a aniversat de mult mai puține ori decât alții, dar cu mult mai mult stil, mi-a zis. Dincolo de agitație, de zgomot și apelul la…stil, saltul de la o idee la alta a ridicat în mintea mea un steag roșu. Ceva nu funcționa nici acum cum trebuie, așa cum probabil nu funcționa nici la vârsta copilăriei, pe când nici nu știam prea bine ce înseamnă funcționare optimă.
Am conștietizat încă o data cât de importantă este copilăria pentru fiecare. Cât de important este ca cei mici să se simță în siguranță, să se simță iubiți, să se simtă valoroși. Căci fără singuranță și iubire în copilărie, multe cresc strâmb mai apoi. Și e tare greu să le mai îndreptăm. Mai ales atunci când adultul aflat în suferință nici măcar nu conștientizează că are nevoie de ajutor și că ar avea și cui să îl ceară.
Cu siguranță povestea colegei mele era una aparte, ce ar fi meritat ascultată. Doar că ea era prea puțin dispusă la povești din trecut și prea grăbită să prezinte un prezent „stălucitor”. Mi-a părut și mai trist efortul prezent de a îmbrăca nefericirea într-o aura „cu stil”, decât singurătatea copilăriei…
E o poveste poate mai puțin interesantă pentru unii, dar care ar trebui să ne reamintească să fim atenți la copiii de lângă noi, aceea care stau retrași și se ascund în bănci în pauze. Să fim atenți noi, adulții din clase, pentru că cei mici înțeleg și pot mult mai puțin decât noi.
prof. Maria Adriana Nichitean
