Raluca Boantă își scrie poemele mizând, se pare, pe aceeași poetică a apropierii și blândeții pe care o valorifica acum mai bine de zece ani un alt debutant remarcabil, Alex Cosmescu. Probabil, tocmai această afinitate îl face pe autorul care publica în 2013, la Editura Cartier, „Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa” să scrie cuvântul introductiv la volumul „La marginea bună a corpului” (OMG, 2022), remarcând în primul rând „vocea caldă și precisă” din poeme, o voce care „capătă contur și textură prin două forme de ralație”: „raportarea la corpul propriu – un corp trăit în acum și în amintire, un corp care poartă urmele unor dureri sau bucurii, un corp sensibil la evenimente cotidiene, la cuvintele altora, la el însuși” și „relația cu alții – tot întrupată, dar și discursivă – alții la care te gândești înainte să adormi, alții pe care vrei să-i atingi (sau chiar îi atingi) și-ți imaginezi momentul în care îi vei putea atinge altfel – sau îți amintești de felul în care i-ai atins”.
Pe această dualitate este construit, de fapt, volumul „La marginea bună a corpului”, cele două secțiuni – „Corp” și „La corp” – relevând raportul eu-noi, în care rolul de liant (sau mijlocitor?) îi revine corpului. Însă, spre deosebire de cei mai mulți dintre debutanții ultimilor ani (în mod deosebit, cei de la OMG sau frACTalia), Raluca Boantă nu scrie „texte somatizate”, „cotropite de corporalitate” (ca să preiau terminologia lui Gheorghe Crăciun din eseul „Corpul uman – premise la o temă interdisciplinară”), ci poeme în care corpul este prezent ca personaj poematic, servind nu în primul rând ca mijloc de exprimare a trăirii și atitudinii, ci, mai întâi ca instrument și stimulent de cunoaștere și autocunoaștere și abia apoi ca modalitate de întrupare a sentimentului: „Când corpul se-ntinde destul/ creșterea se mută pe dinăuntru/ mici dureri ici și colo pe care/ nu le strângi sau legeni în somn”, scrie autoarea în poemul „Vedere”, lăsând să se facă distinctă relația exterioritate-interioritate în acest proces de (auto)cunoaștere, dar și de transpunere în afară sau, dimpotrivă, de interiorizare a emoției. E consemnată însă și o altă față a corporalului, și anume, limita, în mai multe poeme corpul fiind instanța care restricționează emoția, senzația, vitalitatea: „miroși aerul din plasă/ atât îți îngăduie corpul /…/ toată zbaterea asta/ nici utilă, nici răuvoitoare/ pentru noi e și ne împinge” („Un moment mai bun ca alte momente”); „dar mai întâi corpul te tragi și pornești/ după el în întuneric” („Mai întâi corpul”); „chinuri de creștere/ piedici din corp” („Vedere”); „mai ales pe finalul puterilor/ când corpul îți cere să te potolești/ și ațipești în picioare” („Vizita”). Astfel, poezia despre corp este și poezie despre posibilitățile și limitele umane.
Atingerea (sau gestul tactil) devine, în această poezie, formă de comunicare cu ceilalți: „când nu ne atinge cine vrem/ îi atingem pe alții:/ așa am ajuns și la tine/ uită-te la mine/ sunt în locul ăsta cu cer senin/ nimic din ce se găsește aici/ nu-mi aparține” („traseul”). „Noi”-ul colectivizant din poemele secvenței a doua („La corp”) indică la o empatizare cu celălalt și, totodată, la o reacție similară așteptată din partea celuilalt, Raluca Boantă „ademenind” astfel cititorul și, cum bine observă Alex Cosmescu, oferindu-i „posibilitatea de a se recunoaște în aceste straturi ale corporalității și alterității – posibilitatea de a citi cu bucurie un text care nu e doar despre ea, pentru că e mai mult decât despre ea – e despre ceea ce se întâmplă și cu mine, și cu tine – și, când citești așa ceva, ai senzația că textul nu e doar despre tine, ci și pentru tine – și te bucuri purtând în minte, o vreme, vocea poetică, învelindu-te în căldura ei”.
Acest demers generalizant, dar și renunțarea la biografismul deschis contribuie oarecum la atenuarea emoției. Dar nu o anulează cu totul, pentru că poezia pe care o practică Raluca Boantă este mai curând, cum o definește Andreea Pop în cronica din „Familia”, „reflexivă, fals impersonală prin reprimarea exceselor sentimentale, cerebrală, cu accent pe stări & felul în care ele se traduc în plan corporal”. Regretele, neliniștile, temerile se insinuează delicat în poeme, fiind fie ereditare („prea aproape dintr-odată, prea îndesată/ teama asta pe care îmi place s-o port după mine/ pe care o port după mine din altă lume/ și care, câteodată, dimineața dispare” – „în geam e soare”), fie determinate de contexte social-politice neprietenoase („te mângâi pe cap nu mă tem de nimic/ uită-te la ei câtă zarvă pe-o frază/ cu groază și tot mi-aș face culcuș/ din ce apuc pentru o vreme cu tine// la radio preocupări de bază, revolte/ abuzuri, influențe occidentale/ cfr cluj – fcsb în continuare unu la zero/ nu mi-am spălat părul/ putin e președinte pentru a patra oară// te țin de mână să ațipesc” – „pornește radioul să mergem acasă”). Emoția nu e trăită nemijlocit, ci definită, asta nu diminuează însă poeticitatea textelor și nici nu le face mai puțin vibrante. Dimpotrivă, vagul, neexplicitul intensifică reacțiile interioare la pericolele iminente. Iar cel mai mare dintre acestea este, dintotdeauna, moartea, la care se face trimitere când la modul gnomic („o veste despre o moarte oarecare e un pic și/ o veste despre tine” – „la negru”), când prin evocări melancolice sau metonimii sugestive („când glumele cu bunica/ votând prin telefon la eurovision/ când glumele cu bunicul/ și tătucul lenin/ nu fac ravagii – îmbunează/ acum când sunt departe/ și viscolește peste/ pământul lor în aprilie/ mă caut prin mine de ei” – „schimbul”).
În poemul „Garra rufa nu refuză nimic”, Raluca Boantă descrie o stare a corpului oferindu-ne de fapt formulele care i-ar defini poezia: „ce bună e noaptea la capătul puterilor/ în haine subțiri corpul se întoarce/ la versiunea din fabrică/ la gesturi clare și primare/ fără tensiuni și revolte”. Cu „gesturi clare și primare/ fără tensiune și revolte”, neepatantă și fără excese, mai mult cerebrală decât confesivă, explorând memoria dozat, nu pentru a exterioriza frustrări, ci pentru a nuanța stări. Așa este poezia din „La marginea bună a corpului”. O poezie care sensibilizează fără a developa traume și care transpune o pledoarie fără a fi neapărat ideologică.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
