Numele Danielei Botnaru apărea prima oară pe o carte în 2020, când publica, împreună cu Virgil Botnaru, la Editura Prut, antologiile de versuri „Pașii taților noștri” și „Pașii mamelor noastre”. Peste doi ani, debutează ea însăși ca poetă, cu volumul „Certificat de naștere” (Editura Univers Educațional, 2022), prin care se înscrie în categoria autoarelor de poezie a maternității. „Certificat de naștere” este o carte despre temerile gravidității și frustrările lăuziei, despre dragostea maternă și atașamentul filial, despre bucuria de a crea o viață nouă și fricile provocate de conștientizarea precarității lumii și a vulnerabilității umane, autoarea consemnând gânduri, stări, reacții, întâmplări, într-un limbaj aproape diaristic.
Moni Stănilă observă pe bună dreptate că Daniela Botnaru „scrie o poezie confesivă, fără să insiste pe stări interioare, ci recompunându-le din imagini ca un fotograf decis să documenteze realitatea de zi cu zi a maternității, nevoile și spaimele unei mame tinere, speranțele pentru ceea ce va veni și, nu în ultimul rând, alăturând fotografiile celor de dinainte cu ale celor de acum. O poezie care mizează pe confesiunea simplă, pe limbajul direct, pe empatia celor care au trecut, la rândul lor, prin aceleași provocări”.
Daniela Botnaru propune o structură atent și premeditat elaborată pentru a reconstitui contextul în care-și amplasează cartea. Altfel zis, avem o construcție cu valențe metaliterare. Cele trei părți ale volumului – „Prima viață”, „Intemezzo”, „A doua viață” – evocă experiențe autobiografice (nașterea lui Lucian, relațiile cu soțul V., mama, tata, sora geamănă, verișoara, nașterea lui Flavian). Citatele selectate (din Elena Vlădăreanu, Ioana Nicolaie, Rita Chirian, Ileana Negrea, Ana Blandiana) pentru a servi drept mottouri sau epigrafe pentru fiecare compartiment dezvăluie reperele livrești ale volumului și aderarea la o retorică ce aduce în prim-plan probleme ce țin de condiția femeii în contemporaneitate. Aceeași funcție o are și poemul Margaretei Curtescu „Jurnal matern”, inclus în carte „în loc de postfață”, dar și lista bibliografică ce cuprinde volume de Aurelia Borzin, Svetlana Cârstean, Teodora Coman, Ana Dragu, Gabriela Feceoru, Anastasia Gavrilovici, Diana Geacăr, Ștefania Mihalache, Ioana Nicolaie, Fevronia Novac, Elena Vlădăreanu. Astfel gândit, „Certificat de naștere” conține in nuce cuprinsul unui eventual tratat despre poezia maternității în literatura română.
Așadar, confesiunea în versurile Danielei Botnaru are un pronunțat suport livresc, întâi, prin elementele metapoetice amintite, apoi, prin unele fragmente în care evocarea autobiografică este completată de referința culturală, poemele căpătând în acest mod o oarecare încărcătură meditativ-filosofică:
„în aprilie 2018,/ eu împlineam 25 de ani./ în același aprilie,/ l-am adus pe lume pe Lucian.// exact/ ca în basmul popular,/ cu greu a vrut să se nască,/ dar nu era tatăl în preajmă,/ să-i promită/ tinerețe fără bătrânețe/ și viață fără de moarte” („probă”). În mai multe texte, ultimele versuri fie au caracter apoftegmatic, definind indirect condiția cutumiară a femeii („până să nasc o viață nouă, am vrut să fiu singură…” – „desprindere”; „însă, după ce am născut, mi-am dat seama/ că le știam dinainte pe toate, de undeva…” – „resurse interioare”), fie iau forma apologului, sugerând eterna grijă pentru neprofanarea lumii copilului („văd/ de fiecare dată/ în același loc/ un măturător/ care adună frunzele/ de pe asfalt/ într-un cărucior vechi/ pentru bebeluși.// niciodată/ nu voi vinde/ lucrurile copiilor,/ și nici/ n-o să le cumpăr ceva/ la mâna a doua” – „la mâna a doua”), fie concentrează mărturisiri ce dezvăluie dezechilibrele și decepțiile pe care le poate provoca trecerea de la condiția de femeie-iubită la cea de femeie-mamă („până în seară, am căutat pe net și i-am trimis să citească/ postări & articole despre cum se schimbă femeile/ după ce nasc.// o vreme/ n-a putut să se apropie de corpul meu, de parcă/ copilul nostru luase din mine/ tot pentru ce mă iubise el până atunci” – „un bărbat dulce”).
„Certificat de naștere” este o carte a tandreței materne, iar Daniela Botnaru redă foarte bine sentimentul de euforie purificatoare pe care o femeie îl cunoaște odată cu maternitatea: „și dacă rămânem/ singure/ acasă,/ ne rugăm/ cu mâna pe burtă/ ca acolo,/ în Ceruri,/ cel mai ales dintre voi/ să comită/ vreo boroboață,// ca apoi/ să coboare/ în pântecul nostru” („genealogie”); „și vai, cum ne mai mirăm noi,/ mămicile tinere,/ când ne întâlnim întâmplător/ prin oraș/ și pruncii din brațele noastre/ se uită unul la altul/ și se bucură,/ precum cei care se întâlnesc,/ de paștele Blajinilor,/ în cimitire,/ după ce nu s-au mai văzut/ o viață” („continuitate”). Pe de altă parte, este și o carte a grijii materne, a neliniștilor acutizate de circumstanțele naturale, sociale sau politice ostile. Sunt poeme în care pandemia este văzută ca un factor ce destabilizează („aseară/ priveam/ cu V./ un film.// la un moment,/ am tresărit –/ o tânără/ urcase/ în autobuz/ fără mască” – „notă din jurnal”) sau face să dispară compasiunea umană, frica pentru propria siguranță transformând existența într-un teatru al absurdului (ca în „consolare”: „medicii/ de la spitalul/ republican/ i-au depistat/ cancer pulmonar.// noi, cei/ din scara VI,/ ne-am bucurat:/ Slavă Domnului/ că n-are COVID!”). Războiul, la rândul lui, lasă frica să pună stăpânire pe viața de zi cu zi, anulând viitorul (cum se întâmplă în poemul „într-o vinere neagră”, datat 25 februarie ’22: „cum să-i explici unui copil,/ când începe războiul/ într-o țară vecină,/ că planurile de weekend se amână /…/ că în gențile de lângă ușă,/ pregătite pentru orice eventualitate,/ nu e loc pentru toate jucările lui?// când toți vor fugi cât mai departe,/ cine se va gândi la noi?…// va găsi oare cineva loc în mașină,/ măcar pentru mine și copii?…”).
Unele poeme sunt structuri antitetice ce redau nesiguranța, neliniștea, prudența maternă. Remarcabil este textul „o viață efemeră”, în care ideea de precaritate este sugerată prin alăturarea a două scene contrastante, pe cât de duioasă prima, pe atât de angoasantă a doua: „când era mai mic/ și abia începuse să meargă,/ Lucian lua firimiturile de pe masă/ și le punea într-un colț, la bucătărie./ îi plăcea să se uite/ cum ieșeau furnicuțele în lanț indian,/ încărcau provizia,/ apoi, intrau cu ea/ sub frigider.// azi,/ copilul nostru/ se uita/ cu interes/ cum/ în troleibuz/ un băiețel de vreo 6-7 ani/ strivea/ preocupat/ niște gâzulițe/ zbătându-se pe sticla geamului”.
Interesul pentru construcția textului (dar și a volumului în întregime) dovedește că poeziile Danielei Botnaru nu sunt transcrieri spontane ale unor trăiri imediate, ci compoziții elaborate într-un laborator po(i)etic. Același lucru se poate spune și despre textele (puține în carte) ce conțin însemne ale ludicului, fie că se preia formula cântecelor de lume, ca în „cântec de leagăn”(„nani-nani, băiețel,/ dragul mamii suflețel…/ și cât tu-ai să dormi în fașă,/ o să-i calc lui o cămașă,/ pantalonii și-un sacou,/ pentru mâine la birou”), fie că se practică acrostihul și palindromul-chiasm, ca în „rozul iluzor e roșul ușor (acrostih)”.
Îmbinarea reușită între confesiunea sensibilizantă („un debut care va sensibiliza mulți cititori”, zice Moni Stănilă despre „Certificat de naștere”) și preocupările metapoetice care complementează armonios mesajul ne fac să credem că Daniela Botnaru va stărui, abordând și alt gen de poezie. Merită să o urmărim.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
