Doza de educaţie (DDE) – Am citit de curând o poveste. Nu o citisem până acum, deși mă pot lăuda cu un repertoriu destul de bogat. O poveste despre o bătrână care a primit într-una din zile o ladă plină de pere aurii, coapte și gustoase. S-a bucurat de dar și a decis ca în fiecare zi să mănânce câte una. Drept urmare, mânca în fiecare zi, dar nu din cele bune, ci una care dădea să se strice. Pe cele bune le lăsa totdeauna pentru a doua zi. Și a continuat așa, până când s-au terminat toate perele. Iar la final a constatat că nu reușise să guste nici măcar o pară bună. Povestea nu spune dacă a simțit sau nu bătrâna vreun regret la final…
Deși nu o citisem până la acel moment, când am ajuns la finalul poveștii mi s-au perindat prin fața ochilor destul de multe persoane dragi, mai vârstnice sau nu, care au făcut mai mereu ca bătrâna din poveste. Au tot amânat lucrurile mai bune pentru a doua zi. Dacă stau bine să mă gândesc am crescut înconjurată de astfel de persoane, de la care am împrumut și eu acest obicei, pentru o vreme. Să las pentru mâine ce este mai bun.
Schimbarea sistemului în România a coincis însă cu saltul mea în adolescență. Societatea s-a schimbat atunci, gustând libertatea, democrația, iar rafturile magazinelor s-au umplut de sumedenie de pere arătoase și ieftine. Iar noile persoane care mă înconjurau au început să mănânce cu pofta aceea pe care o aduni în ani buni și care te face să mănânci chiar mai mult decât îți trebuie. N-am stat pe gânduri nici eu, și-am început să mănânc pere bune, aruncându-le pe cele rele fără prea multe remușcări. Iar uneori am văzut chiar pere bune, galbene și zemoase, rostogolindu-se pe jos, deși nu aveau decât un singur defect: de a fi o pară care nu a mai încăput în stomacul sătul.
Acum sunt adult și văd în jur și oameni ca bătrâna din poveste, și oameni care consumă în fiecare zi din viață chiar mai mult decât știu că le e necesar. Și mă întreb care dintre ei sunt până la urmă cu adevărat fericiți… Pentru că în final povestea bătrânei e despre îndemnul la fericirea trăită constant și intens în fiecare zi, fără amânarea ei.
Mă întreb dacă nu cumva bătrâna, care și-a proiectat fericirea pe mai târziu, era de fapt cea cu adevărat fericită, pentru că își făcuse din ea un scop.
Dacă nu cumva consumarea fiecărui fruct, zilnic, chiar mai puțin arătos, i-a adus suficientă fericire zilnică, cât să-i mențină trează dorința de fericire și pentru a doua zi. Și dacă nu cumva cei care consumă zilnic fericire nu ajung să nu-i mai simtă pe deplin gustul și nici prin gând nu le trece să privească în viitor spre o fericire mai mare.
Întrebare retorică… iar răspunsul e diferit cu siguranță pentru fiecare dintre noi. Știu însă sigur că dacă aș fi întâlnit vreodată bătrâna cu pere și i-aș fi cerut și eu una, mi-ar fi dat-o pe cea mai frumoasă din cele rămase în coș.
În privința celorlalți, am ceva îndoieli…
prof. Maria Adriana Nichitean
