Volumul „Cazzo” (OMG, 2022) al lui Mihnea Bâlici, laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM și al Premiului „Tânărul scriitor al anului 2022”, este o carte de versuri „pe care doar tăietura le mai face versuri”, cum se deconspiră autorul spre final, o carte de poezie narativă (Andreea Pop se referă la „un simț de prozator «convertit» la poezie”) în care prozasticul abia dacă lasă poeticul să străbată la suprafață și în care, constată Șerban Axinte, „se ajunge la poezie pe ocolite”. Dar se ajunge. Mai ales atunci când de pe ecranul memoriei se desprind imagini pline de poeticitate, ce se asociază cu momente din trecut cu o încărcătură emotivă marcantă, ca în poemul „Fetițele”, un text confesiv-nostalgic cu miză pe vizual, în care scene din copilărie (mai exact, cadrul în care se desfășoară acestea) sunt derulate (și reanimate) cu rigoarea detaliului cinematografic: „Pe timpul verii, ploile afumau cerdacele încinse./ Alunecau spre șesuri, rostogolindu-se pe stânci./ Un aer de seră cobora: înecăcios, stătut și sărat.// Noi ne adăposteam sub streșinile grajdurilor/ sau în dormitoarele răcoroase ale străbunicilor./ Eram doar eu și fetițele – Mia i Gabriella,// în curtea cărora am fost plecat întreaga vară./ Unde scrânciobul străpungea vița-de-vie printr-o/ trapă de flori de salcâm (un șlap prins în cârcei).// Cu șosete ude, hainele ude, ne îngrămădeam/ sub păturile vechi și ațoase, respingând igrasia./ Priveam clipocitul cum se scurge din burlane”.
Înainte să fie un volum despre migrație (Mihnea Bâlici sugerează pe pagina introductivă că asta ar fi tema care-l interesează: „Datorez o mare parte din materialul care mi-a servit drept sursă de inspirație proiectului Muzeul Intim al Migrației”), „Cazzo” este o carte a memoriei, alcătuită din poeme-flashbackuri prin care personajul poematic „documentează” și recuperează o perioadă a plecărilor, despărțirilor, revenirilor, inadaptărilor, singurătății și furiei („dacă te simțeai vreodată singur,/ îmi scriai mie pe skype și-mi ziceai/ că ai lacrimi în ochi când tastezi.// dar eu nu cred că aș fi fost mai șocat/ nici dacă te-aș fi văzut plângând în față./ nu eram emoționat. Eram furios// pe comunicarea asta handicapată,/ pe clișeele pe care ni le vindem,/ care sunt pe bune, dar nu par.// ce înseamnă să-ți fie dor de cineva?/ ce înseamnă să fii singur?/ să plângi de dorul cuiva și să-i spui?”, „Campusul”)
Episoade cu personaje (Monu, Ilarie, Roxana, Costel) și (mai ales) cu locuri din trecut se organizează în texte, observă Ion Pop, pentru care „cuvântul slobod din titlu devine emblema unui univers uman care-şi trăieşte dramatic maginalitatea, marginalizarea, excluderea”. Satul depopulat din cauza migrației („Lângă pârâul bifurcat, sub zborul circular al uliului,/ se află acum un sat ce numai în vacanțe mai învie// printre terase, troițe, malaxoare de beton”, „Deodorant”), amestecul bizar de civilizații („Am mâncat Pringles și Oreo, chisăliță și perje”, „Fetițele”), transformarea kitsch-ului în mod de a fi („Livingul/ e construit în trepte. Odinioară, obișnuia să fie/ o prispă// unde iedera curgea peste stâlpi și basoreliefuri/ cu cerbi:/ un bâzâit continuu de albine. Astăzi, s-au ridicat/ bolțarii,/ s-a pus rigips: o casă nouă, proiectată de mama-n/ Sims”, „Cazzo”), inadaptarea la vremi („fiecare familie e nefericită în felul ei,/ doar eu eram ridicol,/ uitându-mă mirat la islazuri,// la umbrele împrăștiate pe șesuri.// oricât mi-aș fi dorit să aparțin,/ trăisem mai mult printre obiecte și plante./ lumea mi-o luase pe dinainte”, „Campusul”) – toate sunt evocate în cele zece poeme ce alcătuiesc volumul lui Mihnea Bâlici, o construcție în care fiecare detaliu este bine asamblat, calculat și dozat.
În aceste amintiri-confesiuni se ascunde, oarecum neașteptat, un lirism nostalgic cum nu prea se mai întâlnește în poezia debutanților din ultimii ani. Bine controlat, acest lirism iese în unele momente la suprafață, devenind sursa unor imagini ce copleșesc prin frumusețe: „Prinși// în chihlimbarul memoriei, ca două figurine într-un/ sit arheologic, două statui într-o instalație de la/ Saatchi Gallery. În timp ce-n jurul nostru totul// a stat. Și-un nor de libelule năpădise întreg satul” („Fetițele”).
Impresionează și descrierile amănunțite de cadru. În „Ilarie”, de exemplu, prin reconstituirea detaliată a unui spațiu din trecut se produce, de fapt, călătoria în subteranele memoriei, ca într-o ședință de hipnoză terapeutică: „Imaginează-ți ograda. Înainte să intri, stai puțin/ să decojești/ firimiturile de vopsea bleumarin dintre scânduri;/ îți rămân/ pe sub unghii pentru o vreme. Scârțâitul porții/ la închidere// plutește câteva secunde în aer. Deasupra aleii, via/ atârnă/ în jurul unei țevi ruginite. Lujerii se întind,/ disperați și fără/ succes, spre frunzele late de Colocasia. This must be/ te place.// Vechea prispă e intactă. Iedera curge în sloiuri/ peste peretele/ zugrăvit cu calciu. Sub ea, cerbi purpurii aleargă/ spre stânga.// Dacă le urmezi indicațiile și iei colțul, pe lângă/ garaj, ajungi/ în partea lor de casă. După grilaj, acolo e curtea”. (Pare să fie și o doză de mister oniric à la Dimov în aceste versuri.)
Secvențele confesiv-evocative din „Cazzo” se împletesc reușit cu fragmente de poezie a implicării sociale („de pe terase sau din/ autobuze// ce fac naveta spre sat: muncitori, foști emigranți,/ antivaxeri,/ votanți AUR – oameni ce nu-și dau seama că,/ prin ura lor,/ au ratat însuși scopul luptei. Uneori, un partid/ de extremă/ dreaptă apare și le câștigă simpatia: alt prilej/ de conflict/ la masa de Crăciun. În final, sunt doar un zoomer/ care/ n-a prins FoameaTM. Dintre moarte și austeritate,/ nu știu// ce ne va lega. Problema noastră, a tuturor, e/ comunicarea”, „Cazzo”), cu formulări aforistice și „mici momente de sclipiri reflexive”, cum le numește Andreea Pop („Există temeri pe care cariera nu le poate opri”, „Ilarie”; „o vârstă fragedă zdruncină ancorele unui om”, „Campusul”; „Sunt lucruri cu adevărat importante în lumea asta, cum sunt/ și lucruri ce mocnesc subtil în fiecare om”, „Excursia”), dar și cu fragmente ironice ce par să fie scrise pe ritm de manea („Dar pubertatea s-a desprins din noi precum cașul/ de zer// și nici n-am mai vorbit. Te-ai combinat cu un/ băiat respingător/ care-a ajuns, dar nu sunt sigur dacă e pe bune,/ la-nchisoare. Pe-aceeași bancă ruptă te-am zărit cum stai picior/ peste picior,/ dar microbuzul a trecut prin fața ta, țintit spre/ depărtare”, „Roxana”).
Toate dovedesc că Mihnea Bâlici știe ce și cum să scrie („un know-how ce indică maturitate și răbdare”, scrie Anastasia Gavrilovici în cuvântul însoțitor de pe clapeta cărții). Bănuiesc că volumele viitoare vor confirma.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
