Cu ceva vreme în urmă le povesteam micuților mei despre ciclul de viață al omului. Despre etapele de creștere și dezvoltare, începând cu cea a copilăriei și terminând cu cea a bătrâneții.
Îmi amintesc că ochii mari au privit spre imaginile ce ilustrau diferitele perioade ale vieții și brusc au conștientizat că sunt în cea care îi face să treacă de granița copilăriei în altă etapă. Am văzut în ochii câtorva tristețe maximă. Și m-am întrebat cum un copil de 10-11 ani se poate întrista, gândind deja că cea mai frumoasă perioadă a trecut.
Perioada bătrâneții, prezentată cu bune și rele, în ochii acelorași copii a pus de-a dreptul disperare și parcă o dorință de a opri timpul în loc. Clar, conștientizarea a ceea ce lasă în urmă și poate nu vor mai găsi în viitor, venea și din poveștile spuse de părinți.
Disperare aceasta o văd și în ochii unora mai mari: timpul trece și din tineri devin adulți, din adulți pășesc în vârsta a treia. Iar bătrânețea pare a fi atât de teribilă pentru unii, încât au aceeași dorință copilărească întâlnită la elevii mei, de a opri timpul. Așa că se apucă de sport și, deși nu l-au practicat cu regularitate niciodată, acum o fac de parcă vor participa la olimpiadă. Își schimbă stilul vestimentar într-unul ce seamănă cu cel din vremea facultății.
Fac o grămadă de lucruri acum pentru a-și depăși limitele poate, poate păcălesc timpul să le dea mai mult răgaz. Asta fac cei mai activi, dar și cei mai stresați. Pentru că ceilalți se retrag într-o carapace spunându-și că s-a cam terminat cu bucuria, că fac parte din categoria celor care nu mai pot visa la nimic. Pot doar să se gândească cu nostalgie la lucrurile din trecut, pentru că viitorul nu le poate oferi mari și plăcute surprize.
Ambele categorii au ceva în comun: proasta relație cu timpul. Nu le este prieten. Dacă ar uita actul de identitate în portofel și nu s-ar uita lung la niște cifre trecute în el, dacă ar vedea că vârsta pe care o au, deși nu e de 20, e una care le-a adus mai multe cunoștințe și abilități, ar vedea oportunitățile. Ar ști că vârsta biologică nu e aceeași cu cea psihologică.
Iar vârsta psihologică la care se află s-ar putea dovedi cea mai frumoasă de până acum. S-ar apuca nu de sporturi extreme, ci să învețe o limbă străină, s-ar îmbrăca nu ca la 20 de ani, ci cu haine de calitate și care li se potrivesc cel mai bine. Tocmai pentru că acum anii adunați la serviciu fac posibil asta.
Închei, gândind că bătrânețea ce va veni cândva, va fi atât de frumoasă pe cât mi-o proiectez eu. Și că va fi perioada în care voi avea timp să fac toate cele pe care mi le-am dorit, dar n-am găsit răgaz. E drept că într-un alt ritm. Și că cele ce m-ar putea face să mă simt mereu confortabil cu vârsta mea sunt cu siguranță și dozele de educație consumate zilnic.
prof. Maria Adriana Nichitean
