Bine fixat pe umerii lui Nichita, dar cu privirea îndreptată spre Brâncuși, așa pare să-și scrie Claudiu-Liviu Onișoară textele din prima sa carte de poezie, „Mâna ta ca o pasăre”, apărută la Editura Junimea în 2022, în urma premierii la Festivalul-concurs „Conachi”, ediția a XIX-a, Tecuci, 2021.
În poemele din cele trei grupaje care alcătuiesc volumul – „Metafizice”, „Labirintice”, „Originare” – se simte predilecția pentru poetica abstractizării și a conceptualizării practicată de cei doi mari înaintași. Claudiu-Liviu Onișoară nu transpune în poezie traume personale, amintiri, întâmplări cotidiene, notații din realitatea imediată – cum ne-au obișnuit, în general, poeții ultimilor ani –, ci transformă în concepte (cel puțin, la nivel de retorică) idei și trăiri, eul poematic complăcându-se în poziția de contemplator ce încearcă să (re)definească legitățile facerii-prefacerii-refacerii universului (poemele din „Metafizice” sunt cosmogonii realizate prin metafore abstractizante), să descopere logica din algoritmii relațiilor interumane (în „Labirintice” sunt, preponderent, poeme de dragoste) sau să dezvăluie eternele neconcordanțe ale eului cu sinele (grupajul „Originare” este, cu precădere, despre căutarea identității). Iar toate acestea le realizează printr-un discurs abundent metaforizat.
Pentru Claudiu-Liviu Onișoară, scrisul de poezie pare să fie un neobosit exercițiu de creare a metaforelor. Versurile sale sunt construite conform principiului metaforei în flux, o imagine revărsându-se în altă imagine, care, la rândul ei, se revarsă în următoarea ș.a.m.d, ș.a.m.d., prinzând cititorul într-un adevărat iureș de metafore. Reprezentativ pentru această tehnică este poemul „Vrajba celor care se afundă” (pus și pe coperta a patra), brâncușian atât prin imaginea-axă, cât și prin grafică (e, într-un fel, un pictopoem acest text):
„O pasăre albă curmă infinitul
zborul ei prin nesfârșit
mă înfioară
cunoscând și reaua vitejie a celor care pică,
cei care privesc răsăritul cu un blestem
pe buze și în privirile încrucișate
cu greu pot să mă mai gândesc
că ducând la piept mâna ta
ca o pasăre, nu albă,
poate gri
înviez”.
Metaforizarea poate fi, bineînțeles, spectaculoasă.
Și Claudiu-Liviu Onișoară reușește să obțină efecte stilistice creând metafore prin îmbinări neașteptate de realități care, aparent, exclud orice apropiere, ca în primul text din volum, „Pe așteptate”, un poem cosmogonic și sociogonic, construit din combinări paradoxale de contrarii („la întâlnirea dintre opaiț și cartela de metrou/ stă nestingherit orașul în reflexia unui bec ars”; „spre exterior vezi la câte un colț de stradă/ câte un spiriduș într-un Ferrari/ sau un dragon înecându-se cu kerosen”) și din artefacte metaforice contrariante, care vor să pună cititorul în fața unor enigme („lumea din mine, cel de atunci/ s-a scurs pe panta senectuții/ rămânând numai un zmeu ferfenițe/ pe un cer care se prăbușește într-o scoică// între dinții universului stă perla începutului”).
Sunt ingenioase și metaforele construite în maniera imaginilor „stilizat caligrafiate” sau a „spectaculoaselor exerciții de artă combinatorie” (cum le numește Ion Pop) din lirica de dragoste a lui Nichita Stănescu, fie că arta și dragostea sunt văzute ca două dimensiuni existențiale greu de separat („mă afund în bazarul cu nestematele artei/ răsuflu: se prăbușesc și se zdrobesc munții, văile”, „De amorul atei”; „penița de aur s-a îmbârligat în cuvinte:/ când am iubit, doar când am iubit”, „Când am iubit”), fie că sentimentul iubirii se dezvăluie prin raportare la corporalitate și surprinderea detaliului ce definește starea generală („așa mi-a zâmbit și mie omoplatul tău/ o strângere la începutul timpului/ rostogolită de-a pururea/ irisul meu e un petic din rochia ta”, „Lumea nouă”), prin contopirea frenetică a antipozilor („pielea se lasă îmblânzită/ atâta zvârcolire a fost până acum/ ești pregătită, însă/ pe nori, tăișul aduce ploi/ unde apa se întâlnește cu vântul/ unde două furtuni/ de gheață și de văpaie/ se ating și se pierd”, „Uranus și „Neptun”) sau prin contorsionări sintactice ce sugerează emoția („lămurește-mi misterul,/ poate tu mă trăiești mai bine/ îți dau a doua șansă ca să”, „A doua șansă”).
Provoacă oarecare bucurie estetică și metaforele ce se construiesc prin asimilarea elementelor primordiale, pentru a prezenta secvențe de tablouri cosmogonice: „din ape cresc alte ape și chiar oase” („Nemărginiri cu glas”); „râuri de lumină pe apă/ se sfâșie din nori și scapără precum speranța” („Naufragiu”); „o inimă din carne a universului,/ atinsă de arătător/ bătând tot mai repede/ și mai repede/ – până pocnește” („Geneza”).
Marele risc al metaforizării excesive este însă opacizarea limbajului poetic, închiderea ideii și manierizarea. Sunt mai multe secvențe în volumul „Mâna ta ca o pasăre” în care metaforismul acționează în defavoarea poeticității, producând artificiozitate: „Straniu cum îmi arzi apa spiritului/ trecând prin el, lăsând unde adânci/ te scalzi și judeci nisipurile mișcătoare/ sau malul pietros și fiordul din zare/ uneori îmi uiți natura umană/ și gravările ei în reflux de aramă” („Curândul echinocțiu”); „macul meu nici nu se mai uită la mine/ e prea ocupat să-și fumeze pipa/ sub griul englezesc cel de toate zilele/ roșu e acolo unde nici nu se știe ce e roșul” („Câmpul cu maci a văzut totul”); „mâinile mele sunt încolăcirile/ dintre amiezile noastre și destin,/ mâini cu zvon de mâine și de tine” („Mâini cu zvon de mâine”). Sunt de evitat astfel de acumulări metaforice lipsite de rezonanță poetică.
Prin mai multe texte din „Mâna ta ca o pasăre”, Claudiu-Liviu Onișoară s-a arătat a fi un sârguincios creator de metafore. Dacă, în cărțile viitoare, va ști să le folosească dozat, lăsând poezia să respire, va fi, cu siguranță, un poet convingător.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
