Doza de educaţie (DDE) – Zilele trecute am stat de vorbă cu o doamnă trecută de 40. Frumoasă, elegantă, cu știință de carte, cu o familie fericită și un job care părea să-i dea satisfacție. Părea din ceea ce povestește că nu-i lipsește nimic și că nu e nimic de care să se plângă. Doar că acum e un moment în care are nevoie să stea de vorbă cu cineva… cu altcineva.
Dacă o priveai însă mai atent, urcând de la zâmbetul frumos nițel mai sus, drept în ochi… puteai să deslușești lucruri, dincolo de perfecțiunea afișată. Pentru că ochii chiar sunt ferestre spre suflet. Și vrei, nu vrei îi ții deschiși să vezi pe unde mergi sau cu cine vorbești. Și deschiși fiind, pe acolo se vădesc și alte trăiri decât cele declarate sau afișate. Iar ochii ei lăsau să treacă nerostit și oboseală și nițică dezamăgire și visuri abandonate.
Cum am spus, nu se plângea. Am ascultat-o cu răbdare, încercând însă să-i oglindesc nu doar cuvintele rostite, ci și pe cele rostogolite din privire. Și-ncet, încet am ajuns să-i înțeleg și mai bine privirea. Deși părea perfectă, nu se simțea nici pe departe așa. Deși le făcea pe toate, i se părea că nu face suficient. Deși spunea că mai poate, de fapt era aproape de prăbușire și își dorea nerostit să-i preia din multele de pe umeri și altcineva. Doar că nu avea curajul să apese umerii celorlalți, gândind că ei nu vor face lucrurile la fel de bine și că vor fi dezamăgiți de ea.
Tabloul perfect al adultului perfecționist, care știe că poate… și le face pe toate. Pentru că așa a învățat din copilărie, că poate mai mult. „E bine, dar hai că poți mai mult. Am pretenții de la tine. Dacă celălalt poate mai mult, poți și tu.” Cuvinte cu care a crescut. Ale părinților și profesorilor. Așa că doamna frumoasă și cu zâmbetul perfect, în fiecare zi se străduiește să facă mai mult. Iar cei din jur o apreciază, o aplaudă de pe margine și asta îi dă putere să facă și mai mult.
Astăzi, însă, întrebarea ei era dacă și până când e acest mai mult?… Răspunsul ar putea fi simplu, și pentru ea și pentru toți cei care se străduiesc să facă lucrurile perfect, și pentru că pare că nu le-au ieșit perfect, fac și mai mult a doua zi….
Până atunci când vei decide să te oprești sau măcar să reduci din ceea ce faci tu și le dai voie și celorlalți să facă, chiar dacă o fac mai stângaci decât tine.
Doar că e greu de digerat un astfel de răspuns de către un perfecționist… Și-atunci poate fi de ajutor o metaforă… Imaginați-vă un cerc în care dansați. O faceți cu pricepere, vă arcuiți mâinile și picioarele, săriți cât mai sus, vă ghemuiți, schimbați direcția și nu vă opriți, și-acoperiți tot spațiul din cerc. Care e șansa ca cei de pe margine să pătrundă în cerc și să danseze aproape de voi? Aproape de 0… Pentru că tu ocupi tot locul din cerc, iar ceilalți nu mai au unde să se desfășoare. Așa că preferă să te lase doar pe tine în cerc de teamă să nu vă ciocniți, să nu te dezechilibreze și pentru că tu… oricum dansezi minunat… Și-atunci doar te privesc.
Concluzie… pentru doamna frumoasă și pentru alții, la fel de perfecționiști… dacă vrei să te odihnești, învață să faci loc și pentru ceilalți în cerc. Chiar dacă nu știu să danseze la fel de bine la început, o vor face în curând, exersând în fiecare zi.
Dar asta doar dacă le dai șansa să intre în cerc și să danseze alături de tine…
Abia acesta e dansul… perfect.
prof. Maria Adriana Nichitean
