Pentru Maria Ivanov, scrierea de poezie pare să fie cea mai bună modalitate de refulare a emoțiilor, mai vechi și mai noi, și de vindecare a traumelor provocate fie de vremurile nedrepte, fie de alegerile făcute greșit. Cele trei părți ale volumului său de debut, „Totul va fi bine” (apărut în 2022 la Editura Prut, în colecția „Pulsar”, coordonată de Moni Stănilă), reprezintă tot atâtea vârste și experiențe traumatizante și, totodată, formatoare (are perfectă dreptate Dumitru Crudu când definește acest volum drept „cartea unei deveniri”): copilăria, în primul deceniu de independență al nou-formatului stat Republica Moldova, cu familia ajunsă într-o situație materială precară și tatăl plecat la munci în străinătate; tinerețea, cu un mariaj ratat; intrarea în maturitate, cu experiența pandemiei, urmată de cea a războiului din vecinătate. Maria Ivanov scrie, altfel zis, o poezie a traumei și anxietăților, dar nu practică nici retorica exhibiționist-declamativă (prezentă în mai multe cărți de poezie ale ultimilor ani), nici confesiunea liricoidă. E, mai curând, o formulă ce constă în transpunerea trăirii prin consemnarea unor amintiri sau prin notația aparent neutră a vieții de zi cu zi. Poate nu atât crearea imaginii poetice o interesează pe autoare, cât transmiterea firească a emoției, fără emfază sau afișaj, printr-o poezie mai mult narativă decât confesivă. O poezie scrisă chirurgical descoperim în „Totul va fi bine”, nespusul fiind preferat explicității, aluzia ținând locul metaforei.
Referința topografică de la începutul primului text din carte, „în râpa” („În râpa care reprezintă hotarul satului/ briza îmi aducea de toate”), se referă, de fapt, la starea definitorie a personajului poematic (și, în general, a lumii căreia îi aparține acesta) – hăul interior, angoasa, nesiguranța, imposibilitatea ieșirii –, stare reliefată cumva și de versurile din Ana Donțu selectate drept motto: „Totul va fi bine/ ba nu/ ba nu/ banu”. Maria Ivanov pune în centrul poemelor sale un personaj care-și trăiește drama situării în afara cutumelor: „Eu sunt frântura unei căsnicii eșuate/ Eu sunt o aglomerație de stări incerte/ Eu sunt o băsmăluță răzmuiată în lacrimi și muci/ Eu sunt o femeie divorțată/ cu un copil de patru ani/ pe care o va ocoli starul satului/ Eu sunt nora temută a oricărei soacre/ Eu sunt ultima speranță a unui disperat de 35+/ Eu sunt nădejdea unui impotent/ Eu sunt consoarta ideală a unei lesbiene familiste/ Eu sunt rușinea unui neam/ O torbă de nervi”. Dramei individuale i se suprapun însă drame ale umanității, poezia Mariei Ivanov fiind și profund angajată social, fie că face aluzie la criza economică din anii ’90 („Într-una din zilele în care ne jucam la ea în curte,/ bunica ne-a servit cu cartofi prăjiți,/ făcuți în tigaia pe care noi am găsit-o la gunoiștea din sat/ și pe care tot acolo am lăsat-o când au năvălit peste noi cei din satul vecin./ Mă uitam cu ochii holbați la bunica și la tigaia aia dându-mi seama/ că ceva nu înțelegeam până la capăt”, „Tigaia”), fie că se referă deschis la traumele societății postsovietice sau denunță ororile războiului („de unde stabilitate când ne paște/ ura,/ copiii cu viziuni pro-europene ori unioniste/ renegați de propriii părinți,/ ahtiați după isprăvile salvatorului;/ scenarii apocaliptice vedem/ la fiecare al doilea prieten/ (pseudo)analist pe Facebook,/ băncile profită de refugiați,/ iar la 100 km de noi/ ard case./ Îți mai aprinzi o țigară./ Nici tu nu ai să-ți lași câinele/ când or să înceapă să cadă/ bombele”, „26/02/2022”).
Volumul este structurat în așa fel încât tensiunea să fie în crescendo – de la lipsurile traumatizante ale copilăriei și neîmplinirile-ratările tinereții se merge spre un acut sentiment al precarității și al morții. Partea a treia a cărții este astfel cea mai intensă, dimensiunea civică și cea existențială suprapunându-se de cele mai multe ori. Acutizarea sentimentului tanatic este determinată nu de conștientizarea trecerii irecuperabile a timpului (cum se întâmplă de obicei în poezie), ci de cataclisme de ordin biologic sau geopolitic. „Cea mai frumoasă rochie” este unul dintre poemele în care, mai ales prin imagini vizuale, este exprimată trăirea intensă a acestui sentiment terifiant care este spaima de moarte: „În dimineața în care am aflat/ că bunica mea a murit/ de covid,/ testul meu a arătat pozitiv. /…/ A doua zi, mama m-a sunat pe WhatsApp/ ca să-mi iau rămas-bun de la bunica –/ zăcea într-un sac transparent,/ legat la gură,/ într-un sac transparent neîncăpător,/ într-un sac…/ Era așa cum o găsise moartea –/ nespălată, nepieptănată, cu unghiile/ netăiate, în pijama./ Nu milă, frică-mi era!// Din acea zi, în toate cele 13 seri de/ autoizolare,/ mă spălam pe cap,/ îmi tăiam unghiile,/ îmi întindeam părul cu placa,/ mă fardam// și mă îmbrăcam cu cea mai frumoasă// rochie// din șifonier”. Există și poeme în care limbajul este mai abscons, locul eului individual luându-l un noi-ul colectiv: „Prima dată mi-au sfredelit tâmplele,/ apoi mi-au încolăcit gâtul,/ după care și-au instalat cortul în pieptul meu./ Se simt bine acolo,/ deși-s un pic vestejite.// Îți scriu din 2022/ pentru a te anunța că/ umbra noastră cea de toate zilele/ a fost substituită cu moartea.// Îți scriu ca să-ți spun că/ nouă nu ne mai este/ frică de moarte,/ ea deja face parte din noi” („Dragă Charles”). La fel de intens este descrisă și atmosfera împânzită de moarte: „Mănânc în grabă,/ înghit dintr-un curcan,/ bucățile crude/ în acest Chișinău/ împăienjenit de moarte,/ unde nu mai e loc de visuri,/ unde nu! chiar nu mai e loc de visuri, în acest Chișinău/ în care moartea se întinde/ ca o mușama pe masă” („Mușama”).
Narativ-confesive (uneori, poate, ușor discursive), adesea luând forma reportajului sau a notației, dar conținând fulgurații imagistice care intensifică poezia (cum ar fi: „brațele mele înțepenite/ n-au curaj/ să iubească/ un om/ de artă”, „ciobul din ochii ei/ mi s-a înfipt în inimă”), poemele din „Totul va fi bine” anunță o poetă cu voce fermă și mână hotărâtă. Să o urmărim.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
