Privirea i se risipise printre firele covorului și oricât am încercat să o găsesc, n-am reușit. Dacă aș fi găsit-o, mi-ar fi fost mai ușor să-i înțeleg cuvintele. Care se rostogoleau și ele pe același covor, pentru ca mai apoi să ricoșeze în pereți și-n cele din urmă să mi se înfigă neînțelese în suflet. Ca niște cioburi. Sparte. Dureros pentru mine, dar oare cât de înzecit de durere pentru ea?…
O tânără drăguță, cu ciorapii asortați cu întreaga ținută. Surprinzător pentru holurile unui spital obișnuit mai degrabă cu indiferența, chiar neglijența și mai puțin cu cochetăria. Părul vopsit rebel e completat de piercing-ul din buză. E un altfel de limbaj al tinerei care mai degrabă vrea să fie văzută, decât să fie rebelă. Își trage picioarele sub scaun, într-un arc, cu vârfurile picioarelor ridicate a fugă, în contradicție cu palmele prelungite de degetele de artist, ce par abandonate în poală. Pe sub mâneca halatului se vede o fașă albă ce-i îmbracă încheietura fină a mâinii, făcându-te să te întrebi cum a făcut gestul poate îndelung cugetat de ea, necugetat cu siguranță pentru noi… Crestăturile de pe antebraț se ascund sub mânecile lungi ale halatului, așa cum și cele de pe coapse sunt ascunse.
Povestea ei e lungă și-ncepe în clasele primare, când a început să înțeleagă că nu se simte ca aparținând colectivului, când avea convingerea că doamna învățătoare îi pune calificativele mari cu ciudă. A continuat în gimnaziu, când niciun profesor nu a părut să o înțeleagă și când doamnei diriginte bullying-ul la care era supusă i se părea normalitate, având în vedere că nu reușea să se integreze niciunde. Prima dragoste de adolescentă a fost și ea un eșec, ca toate relațiile ei de prietenie. În liceul de elită, în care nota 9 era o notă slabă, izolarea s-a accentuat. Acum, la facultate, colegii nu o mai privesc ca pe o ciudată, dar privesc prin ea, nu spre ea. Și toate astea când ea are atâta nevoie să fie înțeleasă, să se înțeleagă…
În toată povestea asta e și o familie. Mama doctor, tata inginer. Cu timp puțin de petrecut acasă împreună, cu neacceptarea faptului că unicul copil deosebit de inteligent al familiei nu-și găsește locul niciunde. Mai e și un psiholog în care ar vrea să aibă și mai multă încredere… și datorită căruia a ajuns în cele din urmă aici, unde-și spune povestea. Mi-o spune și mie, iar eu mă simt binecuvântată că are încredere să o facă. Cu siguranță e doar o fațetă a poveștii ei, spusă doar dintr-un ciob al oglinzii sparte în care privește cele ce i s-au întâmplat.
Unora le poate părea o poveste ca toate poveștile, dar mie, ca profesor de copii de primar, apoi de gimnaziu, apoi de liceu, mie ca mamă, mie ca om căruia i-e drag să stea în mijlocul tinerilor, îmi pare o poveste cu totul diferită. Și tocmai de asta simt că trebuie spusă. Pentru ca atunci când vedem astfel de copii, adolescenți, tineri să acționăm. Să ne întrebăm și să-i întrebăm de ce preferă singurătatea, de ce nu deschid niciodată singuri ușa și să nu le punem doar eticheta de „ciudat”. Să privim mai atent la ei și nu prin ei, în ochii oglinzi și nu la șuvițele colorate.. și să-i îndreptăm din timp spre un specialist.
Astfel încât introversiunea să nu se transforme în tulburarea unui suflet rătăcit în spital, ci să fie sursă de inspirație a unui artist care a avut parte de oameni care nu l-au lăsat să se rătăcească cândva, în copilărie.
prof. Maria Adriana Nichitean
Citeşte şi: https://vivafm.ro/2022/11/28/dde-mandria-bucovineanului-de-pretutindeni/
