Doza de educaţie (DDE) – Zilele trecute m-a sunat o colegă care lucrează de peste douăzeci și cinci de ani în învățământ. Prin mâinile ei au trecut câteva generații de copii, din care acum unii au cariere frumoase, de succes, alții familii frumoase. N-au uitat mulți dintre ei de cea care le-a pus stiloul în mână, drept care uneori o mai sună sau atunci când se întâlnesc pe stradă deapănă amintiri de pe vremea Abecedarului.
Telefonul de acum câteva zile nu era însă despre frumusețea recunoștinței, a lucrului bine făcut, a satisfacției pe termen lung, ci despre faptul că s-a decis să ia o pauză. Pentru că după atâția ani la catedră și-atâtea experiențe de tot felul datorate diversității copiilor și părinților pe care i-a întâlnit până acum, a ajuns la concluzia că tot nu știe suficient despre cum ar putea să comunice eficient cu unul dintre părinți. Părinții aceia pe care i-a făcut parteneri în educație, dar care a ars repede etapa de partener și a ajuns un soi de stăpân.
Un părinte pentru care școala publică este o moșie pe care el este unul dintre cei care fac regulile. În care orarul clasei este respectat în măsura în care se pliază pe programul personal, în care școala trebuie să pună la dispoziție în cazul în care a uitat să-i pună în ghiozdan celui mic, instrument de scris, caiet sau alte rechizite. O moșie pe care el calcă cu semeție, că de asta e contribuabil și plătește taxe, în care profesorul de la clasă este angajatul statului, deci și angajatul lui, iar dacă tot îi este angajat, trebuie să contribuie fără condiții la creșterea stimei de sine a celui mic, la creșterea nivelului de cunoștințe și la bagajul de competențe. Că doar de asta ia salariu.
Povestea care s-a revărsat din telefon ar fi continuat probabil multe minute bune, dacă nu ar fi intervenit ceva care a determinat scurtarea convorbirii. Nici nu știam ce soluții să-i dau colegei mele, în timpul acela scurt… și cred că de fapt nici nu aștepta de la mine ceva soluții magice, ci avea nevoie doar să fie ascultată și ca cineva obiectiv dinafară să îi spună dacă și unde greșește… pentru că vrea să își ia o pauză de la școală, locul care altcândva îi aducea atâta bucurie.
Îmi dau seama că mi se întâmplă din ce în ce mai des să întâlnesc profesori cu ani buni de experiență care se simt neputincioși în fața unora dintre părinții care consideră școala proprietate personală de împărțit eventual în cantități mai mult sau mai puțin egale cu ceilalți părinți. Pentru care regulile sunt doar niște cerințe absurde menite să îngrădească creativitatea celui mic, pentru care regulile de conviețuire se rezumă la a face din cel mic stăpânul celorlalți mai mici.
Încă nu sunt mulți astfel de părinți pe cap de profesor, dar la nivel de societate numărul a crescut îngrijorător. Te face să te întrebi văzând această creștere unde vom ajunge peste câțiva ani? Și dacă nu cumva lucrurile au început să se schimbe atunci când văzându-se partener în educație, a considerat că merită și mai mult, devenind stăpân…
prof. Maria Adriana Nichitean
