Pe data de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în „Însemnări zilnice”:
„Pe la 6 ore a venit Ștemill [Șt. Mihăilescu] și Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienați a d-rului Sutzu (Strada Plantelor, București) de o embolie”.
La câteva zile de la dramaticul eveniment, criticul va relata înhumarea poetului într-o scrisoare adresată surorii sale, Emilia Humpel:
„În Biserica Sf. Gheorghe Nou coșciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei. – Am rupt o frunză de la coșciug și pentru Tine și Ți-o trimit aici. Sub bandă primești și un număr din «Constituționalul» cu descrierea îngropării. Articolul «În Nirvana» e de Caragiali.
Când am însoțit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu de la biserica /…/ până la cimitirul Belu, Rosetti, Mandrea, Laurian, Mihăileanu, Eu, Anicuța și vreo 600 de școlari și studenți (admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singura pompă) era vremea acoperită, liniștită, nu vând, nu zgomot, câteva picături de ploaie, vreo 5 minute apoi iar bine; cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la Cimitir pe la 7¼. S-a luat de la primărie un mormânt de veci pentru el; e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare un mare copac de tei e în apropiere. – Pentru grilaj și o piatră de mormânt (era cred o mare stâncă brută de marmură cenușie, cu o singură parte poleită netezită, pe care să fie inscripția Mih. Em. și poate 4 versuri ale lui, și un tei în lăuntrul grilajului, se vor face subscripții. Părerea mea este de 50 bani, pentru ca toți școlarii, și din Transilvania, să contribuie. Sâmbătă sara s-a înmormântat Eminescu”.
Scrisoarea lui Titu Maiorescu către Emilia Humpel (Fondul Documentar Ipotești, nr. inv. 33, copie)
Presa timpului nu a întârziat să reacționeze la moartea lui Eminescu. Necrologuri, amintiri, poeme dedicate poetului ocupă primele pagini ale revistelor de-a lungul mai multor săptămâni (o cronologie a acestora poate fi urmărită în volumul Eminescu. Roman cronologic de Petru Vintilă, apărut la Editura Cartea Românească în 1974).
Pe 18 iunie 1889, Ion Luca Caragiale publică editorialul În Nirvana în ziarul „Constituționalul”. După ce evocă prima întâlnire cu Mihai Eminescu (un tânăr care „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”), Caragiale deplânge „truda vieții” și prăpădirea celuia care i-a fost prieten și pe care îl vor comemora „generații întregi”:
„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. /…/
Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.
Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”.
În aceeași zi, B.P. Hasdeu publică în „Revista nouă” cunoscutul necrolog eminescian, în care dă și o apreciere creației poetului:
„La 15 iulie când trebuia să apară acest număr al «Revistei Nouă», am aflat că Eminescu nu mai este. Am oprit aparițiunea, preferând să întârzie mai bine câteva zile, decât să nu cuprinză o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţărei sale.
Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârșitor, un merit de principiu, este acela de-a fi voit să introducă și de-a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet și pentru cititor, scutind-o deopotrivă, pe unul și pe celălalt, de orice bătaie de cap și de orice bătaie de inimă. /…/
El va trăi, deși a murit nebun. Și a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta; ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-și mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi mărețe, avânturi care nu se pot vinde prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărâmă de pâine, stropită într-ascuns cu amare lacrimi – prefața nebuniei.
El va trăi, deși a murit nebun. Și cum oare putea să nu înnebunească? În toate epocile au fost poeți pe care flămânda sărăcie, uneori numai deșertăciunea, pentru o ticăloasă pâine însoțită de o mai ticăloasă laudă, îl încovoia temător dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă și de acele firi semețe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerșetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Așa poet a fost Eminescu.
El va trăi, deși a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți, care au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu”.
Numărul din 20 iunie 1889 al ziarului botoșănean „Curierul român”, consacrat în cea mai mare parte poetului, anunța pe prima pagină:
„Poetul român Mihail Eminescu, marele cugetător al țării, cea mai măreață figură a literaturii noastre moderne, cel mai original din toți poeții noștri contemporani, care-a dat un nou farmec limbii românești, întrupând în forme cu totul noi genialele sale gândiri și simțiri, nu mai este printre vii! /…/ Pentru țara de sus însă, pentru Botoșani mai ales, pierderea lui Eminescu este îndoit resimțită, căci Eminescu era fiul cel mai mare al acestui colț de țară, era fiul cel mai ilustru al județului nostru, fiul cel mai scump al cetății noastre…”
Urmează un reportaj al înmormântării poetului.
„Curierul român”, ediția din 20 iunie 1889. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu#/media/Fi%C8%99ier:Curierul_Roman_-_20_iunie_1889.jpg
Un alt necrolog apare în numărul din 1 iulie 1889 al revistei „Amicul familiei” din Gherla. Inclus la rubrica Diverse, ca notă la textul Ultimul dor al poetului Mihail Eminescu (un fragment, de fapt, din poezia Mai am un singur dor), publicat pe pagina 10, respectivul necrolog pare să lanseze și o critică subtilă la adresa discordanței dintre ultima dorință a poetului și festivismul și tendința de mitizare care au urmat după moartea acestuia:
„Mihai Eminescu, ilustrul poet și savantul publicist român, a încetat din viață la București în 28 l. tr. n. după lungi și grele suferințe. – Statul i-a făcut o înmormântare demnă; iar amicii și admiratorii lui fac collecte pentru de-a-i ridica două monumente pompoase – unul în București și altul în orașul său Botoșani.
Fie-i țărâna ușoară și amintirea eternă”.
„Amicul familiei”, Nr. 13, An XIII, 1889, Gherla, 1 iulie, pag. 1 și 10.
Sursa: https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/139342/1/BCUCLUJ_FP_279056_1889_013_013.pdf
Unele ziare publică primele poezii dedicate lui Mihai Eminescu. De exemplu, în Foița Tribunei din 4 iulie 1889, Al. Hodoș apare, cu titlul MORT!, o elegie închinată poetului:
„Răsună-n noapte și-n pustiu
Funebru glas;
O lume de lumini s-a stins,
Puzderii au rămas…”
„Convorbiri literare” din 1 iulie 1889 se deschide cu articolul Eminescu, în care Iacob Negruzzi amintește de primele texte publicate de poet în revista ieșeană, de ședințele Junimii la care a participat și Eminescu, de activitatea acestuia la „Timpul” și de boală, subliniind importanța poetului pentru evoluția literaturii române:
„Mihail Eminescu, iubitul nostru poet, amicul și colaboratorul nostru a murit în 15 Iunie trecut după o lungă suferință în casa de sănătate a doctorului Suțu din București, în care se găsea de mai mult timp. Născut în 20 Dechemvrie 1849 în orașul Botoșani, el n-a atins pe deplin al 40-le an al vieței sale, bogată în închipuiri și visuri, dar sbuciumată și plină de suferințe. /…/
Cu Eminescu s-a stins un mare poet național, original în toate felurile, noi pierdem un amic iubit și un conlucrător dintr-acei a căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicațiunii noastre; iar ca om dispare o figură extraordinară din cele mai interesante și mai simpatice”.
„Convorbiri literare”, nr. 4, 1 iulie 1889
Numărul din 25 iunie/7 iulie 1889 al revistei „Familia” este dedicat în întregime lui Mihai Eminescu. Pe prima pagină, în chenar îndoliat, e inserat portretul poetului. Urmează Primele poesii ale lui Eminescu. Publicate întăiu în „Familia”: De-aș avea…, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F.I.
În Epilog la primele poesii ale lui Eminescu, Iosif Vulcan subliniază necesitatea apariției unui studiu amplu despre opera lui Eminescu și a unei „ediții complete a scrierilor lui Eminescu”:
„Ar face un mare serviciu literaturii acela, care ar veni cu o lucrare cât de voluminoasă, în care să studieze pe Eminescu din fir a păr, arătând și esplicând toate frumusețile lui, relevându-le drept modeluri ca fond și formă, ca idei și compoziție, ca tărie și gingășie, ca armonie și plasticitate.
Însă ca să se poată face o astfel de lucrare trebuie să avem întâi o ediție completă a scrierilor lui Eminescu. Nu ne-ndoim, că conducătorii actuali ai literaturii noastre vor îngriji ca această culegere să apară cât mai curând. Voind a contribui la această lucrare, reproduserăm pe paginile antecedente toate cele dintâi poezii ale nemuritorului decedat, care întâi s-au publicat în «Familia» în câțiva ani, dar pentru mulți nu sunt accesibile”.
(Nota bene! Primul volum din Opere, ediție îngrijită de Perpessicius, apare abia peste 50 de ani, în 1939.)
În același număr al „Familiei”, sunt publicate „schița biografică” Din viața lui Eminescu și poemul Mai am un singur dor. Necrologul propriu-zis cuprinde paginile 9-11, având, în chenar îndoliat, titlul Eminescu a murit!, și un incipit cu o serie de fraze imperativ-exclamative care anunță evenimentul ca pe o dramă națională:
„Națiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jelește!… Poezie română, plânge!
Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…
Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață.
Nu ne-a venit neașteptată știrea aceasta, căci de timp îndelung cu palpitările inimei petreceam agonia poetului și cu răsuflarea oprită citeam orice informațiune despre boala-i incurabilă: cu toate acestea acum, după ce catastrofa cumplită a izbucnit, când vedem că ceea ce a fost inevitabil a urmat, un fior ne cuprinde și-o jale adâncă ne stoarce lacrimi din ochi…”
„Familia”, 25 iunie/7 iulie 1889, p. 9
Sursa: https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/3412/4/BCUCLUJ_FP_279290_1889_025_26.pdf
În Scrisoare din București, din același număr al „Familiei”, Ioan Russu își împărtășește impresiile despre înmormântarea lui Eminescu și despre vizita la Spitalul Brâncovenesc, unde a zăcut trupul neînsuflețit al poetului:
„Ce adânc am fost mișcat, când în dimineața zilei în care a fost înmormântat, (17/29 iulie), m-am dus să-l văd la spitalul Brâncovenesc, unde i se făcuse autopsia… Corpul lui zăcea întins pe-un pat în pivniță, învelit într-un cearșaf… Nimeni nu veghea lângă el… Dar nici măcar în întreaga clădire, nu găsii pe nimeni. Trebui să alerg pe-afară, să caut un servitor, care venind, scoase cadavrul mai la lumină, unde-l putui vedea mai bine… Era alb, trăsurile feței liniștite. Părea a fi murit în o clipă-n care durerile îl mai lăsară… Fruntea lui lată, nasul clasic, sprincenile bogate, negre, dădeau un aspect maiestos trupului rece. «Dar cine a fost omul acesta, căci știu că s-a strâns ieri lume multă aici când i s-a făcut autopsia; trebuie să fi fost bărbat frumos», – zise servitorul, netezând părul, deschizând ochii căzuți și gura închisă a cadavrului… Ce știa el, că înaintea lui zac rămășițele pământești ale unui poet-rege!…”
„Familia” publică și două poeme închinate lui Eminescu: Raze de lună de Veronica Micle (poezia are dedicația Lui) și Lui Eminescu de Al. Vlahuță. Pare că Veronica Micle a scris poezia Raze de lună – Lui pe 16 iunie 1889 (după cum este datată în „Familia”), fără să știe de moartea poetului. Ea mărturisește acest lucru într-o scrisoare adresată prietenei sale, Smara Andronescu-Gârbea:
„Prin o fatală coincidență tocmai în ziua când el murise, eu, fără să știu, am scris versuri pe tema Ce n-ar da un mort din groapă și pe care le-am și publicat în România; gândește-te, de un an de zile n-am făcut un vers cât de infim și în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri și în 20 de minute a fost văzută”.
RAZE DE LUNĂ
de Veronica Micle
Lui
„Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe,
Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună,
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară și pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Și că-n pieptul său viața cu căldură să răsfrânge!
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată,
Pentru-o rază de la lună, pentru-o dulce nebunie,
Pentru-o clipă de iubire din viața de-altădată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne;
Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâine;
………………………………………………………………………
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele din lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
Vă recomandăm să citiți și:
Zilele Eminescu. Ediția iunie 2022, la Memorialul Ipotești
