Poeți contemporani cu Eminescu este un proiect al Memorialului Ipotești- Centrul Național de Studii “Mihai Eminescu”
Născut pe 2 septembrie 1861 în Ocnele-Mari și mort pe 11septembrie 1914 în București, Mircea Demetriade a făcut parte din gruparea de la „Literatorul”, revistă în care a debutat în 1880, rămânând mereu un discipol fidel al lui Alexandru Macedonski. „Mircea Demetriade, în cafeneaua Kübler, e fermecător. Vocea-i s-aude din stradă. Glumește, râde, e acerb, e vehement, paradoxal, cum sunt foarte rari, entuziast, dar și «blagueur», cum zice francezul, sau moftangiu, cum zice românul. Rău la suflet nu e, deși sfâșie pe adversari și câteodată pe prieteni. Îi place să născocească atâtea câte sunt în lună și în stele și apoi să râdă pe socoteala celor care îl cred. Ziua lui începe la trei după-amiaza. Până atunci doarme. Se cam codește de poliție, deși e revoluționar mare. În fondul fondului însă nu-i e frică de nimic”, așa îl caracteriza mentorul „Literatorului” pe cel care a rămas în amintirile contemporanilor nu atât ca poet, cât ca un „boem noctambul, ducând o viață agitată de cafenea, făcând profesiuni de credință moderniste și sacrificând posibilitățile unei cariere unui vis de artă” (Stănuța Crețu, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Cursul de declamație al lui Ștefan Vellescu de la Conservator și pregătirile pentru a deveni actor (la fel ca tatăl său, Costache Dimitriade, și sora sa vitregă, AristizzaRomanescu) l-au ajutat în aceste gesturi de exprimare teatrală a idealurilor artistice.
Un poet excentric
Mircea Demetriade s-a manifestat excentric și prin opțiunile sale social-politice. A colaborat la „Mișcarea socială”, o revistă de orientare socialistă, care a apărut la București timp de un an, în 1897, și în care poetul a publicat cel mai concis, se pare, program al anarhiștilor români din acea vreme, intitulat Voiți!: „Bunul trai pentru toți. Pentru toți frumosul. Slobod individul. Slobodă comuna. Slobodă iubirea, că nu mai e lege!” A fost un admirator al lui Mircea Rosetti (fiul lui C.A Rosetti), unul dintre pionierii socialismului libertar din România, și a făcut parte (în perioada 1882-1885) dintr-o „lojă monarhistă”, scriind și declamând în cafenele versuri dedicate Anarhiei, Libertății și Dinamitei.
În ce privește preferințele estetice, a împărtășit idealurile „antijunimiste” ale grupului de la „Literatorul”. A tradus din „modernii” Rimbaud, Nerval, Verlaine, Baudelaire; a semnat două articole în „Românul literar” (1896) – Arta nouă și Literatură și artă – în care a luat poziții teoretice prosimboliste; a publicat în presa vremii („Portofoliul român”; „Fântâna Blanduziei; „Revista literară”; „Revista orientală”; „Telegraful român”; „Unirea”; „Românul”; „Naţionalul”; „Vieaţa nouă”) peste 1500 de poezii, prin care s-a înscris, „alături de Macedonski, I.C. Săvescu, Al. Obedenaru, C. Cantilli, într-o primă serie a simbolismului românesc” (Stănuța Crețu). Destul de rezervat față de valoarea estetică a versurilor lui Mircea Demetriade, G. Călinescu remarca totuși această înclinare a poetului și traducătorului de la „Literatorul” către simbolism: „Autorul, confuz în materie de poetică, se crede «crescut în principiile Frumosului absolut, principii pe care hyerofantele Ioan Heliade le-a trâmbițat prin vocea-i de oțel». /…/ Interesant este că Demetriad se orientează spre poezia inefabilă și simbolism, interpretând din Gérard de Nerval, din A. Rimbaud, din Verlaine”.
În 1883, Mircea Demetriade și-a publicat primul volum, Fabule (București, Editura Göbl), urmat de: Versuri (București, Tipografia Conduratu și Rădulescu, 1884), Fat-Frumos. Forme noi. Pygmalion. Din albumul ei. Poezii 1883-1888 (București, Tipografia Georgescu, 1889) ș.a.
…printre primii «nevrozați» ai literaturii noastre
După Stănuța Crețu, Demetriade este „printre primii «nevrozați» ai literaturii noastre. Sentimentul urâtului apare generalizat într-un fel de viziune universală a descompunerii și deznădejdii. Orașul (Demetriade este un poet citadin) este un loc blestemat, un spațiu al singurătății morale, în care oamenii se metamorfozează în soboli (Cetate). Grotescul, închipuirile macabre, hidoase, bizare, toată figurația poeziei decadente, nu străină de influența lui M. Rollinat, pătrund la Demetrescu în poezia erotică și chiar în poezia naturii. Poetul imaginează o Orgie a florilor, în care beția naturii este acompaniată de percepția descompunerii și a morții.
Lirica erotică a lui Demetrescu se distinge prin anticonvenționalismul ei. Brutalitatea termenilor, senzualitatea, iubirea întotdeauna instinctuală, violența vor să scandalizeze și sfidează sentimentalismul poeziei din epocă”. Această atitudine poetică este, de fapt, o formă de repudiere a reperelor clasice, o revoltă față de moravurile-„normă”. Este un protest artistic exprimat de adepții principiilor decadentismului în literatură, care tind să scandalizeze și să șocheze „prin descrierea înfocată a naturii perverse a sentimentelor, a amorului în primul rând, imnificând femeia fatală” (Adrian Ciubotaru, Poezia simbolistă și decadentă românească), prin susținerea ideii despre „fatalitatea și fascinația păcatului” sau prin compunerea unui „tablou apocaliptic al dorinței brutale, animalice” (Stănuța Crețu). Mircea Demetrescu este unul dintre acești revoltați.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
SPLEEN
Ale mele zile sunt pustiuri cari
Rătăcesc în ele roze caravane;
Câte visuri blonde, albe, suverane,
Câți emiri fatidici dar cu mușchii tari,
Călărind pe negri, nobili armăsari,
Și cămile câte au trecut dușmane
Prin nisipu-n flăcări și cu doruri vane,
Eldorado,-n fine ca să le răsari?
Și câți lei de-orgoliu au răcnit sub soare?
Ocean de sânge, aur și vâltoare;
Însă după zile, zile au urmat,
Iar pustiul crește și pustiu-i unul,
Pe când caravane câte-a spulberat
Sau le-a prins în munții de nisip Simunul!
PĂIANJENUL DE AUR
Din brațele iubitei ieșii cu trupul scurs,
Cu ochii prinși de cercuri de-un vânăt antimoniu,
Că blonda ei făptură e negrul Pandemoniu,
Că-n sângele ei filtruri satanice au curs.
Sub noaptea străvezie, albastru oranisc,
Mă clatin de beția luxuriei nebune;
Orhestra de senzații în mine nu apune
Și drumul cel mai neted îl urc ca pe un pisc.
Din ceți mi-apari, Astarte, cu ochii tăi de iad;
Tresar, din roșii buze când șoapte-n sânge-ți cad,
Pe când cu tentacule înfipte-n craniu-mi toarce
Un tort de raze scumpe, din ceru-ntins tezaur,
Un tort ce mi-l cuprinde și creierul mi-l stoarce
Cu pofta-i selenară Păianjenul de Aur.
MONOTONIA
Și se întinde monotonia
Ce peste creieri s-a răspândit:
Balsamul lenei desăvârșit
În trup aduce nevolnicia!
Gânduri bizare nasc nebunia,
Mi-arată moartea ca țel dorit;
Și se întinde monotonia
Ce peste creieri s-a răspândit.
Flori ce-mi sădise copilăria
De care vârsta m-a rătăcit,
Pierzând aroma cu veselia,
Sub țeastă acuma moarte-ați pălit.
Și se întinde monotonia.
AMORUL MEU
Amorul meu, un tânăr cu cearcăne sub pleoape,
Cu ochi, abisuri negre voind în ei să-ngroape
Lumină, fericire și cântece și pace,
În el melancolia ascunsă stă și zace.
Amorul meu, un tânăr cu fruntea fulgerată
De gestul unei patimi pe veacuri nempăcată,
Un gest frumos și totuși teribil ca misterul,
Un gest ce pe-a lui frunte a pus înroșit fierul.
Amorul meu, un tânăr zâmbind în râs sardonic,
Și totuși părând frate cu zeul cel Ionic,
În mână ține facla întoarsă spre pământ,
Și Tanatos și Eros în sufletul meu sunt.
Amorul meu, un munte, un Moloh, mă dăramă.
Zadarnic i-arunc jertfe în pântece de-aramă;
Copii, iluzii, visuri… că el: de-i mistuiește,
Mai mult în mine arde, mai mult mă chinuiește.
Amorul meu satan e, orgoliu, gelozie
Cu ochi pierduți pe tine! Oh, rai ce zâmbiși mie,
El vrea ca să zdrobească în tine și trecutul:
Să fie viitorul, fiind, el, începutul.
AMURG
Suspine line
Din violine
Cum curg,
Când violetul,
Rupt din buchetul
Amurg,
Pe arbori cade
Și pe cascade
De vis,
Pe lacul care
Sub trestii pare
Ucis.
Pe loc în mine
Ani de suspine
Se strâng,
Ani de înfrângeri,
De lupte, plângeri
Și plâng.
Vă recomandăm să citiți și:
Poeți în dialog la Dorohoi: Vlad Sibechi și Vlad Mușat
