Alexandru Macedonski (14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920) a fost unul dintre cei mai aprigi rivali ai lui Mihai Eminescu. A debutat și el la vârsta de 16 ani, dar timp de două decenii nu a reușit să scrie decât versuri ce continuă, în mare parte, tradiția postpașoptistă. Iată cum descrie Mihai Zamfir, în articolul Macedonski și Eminescu, momentul debutului:
„În același an, 1870, și în același oraș, Viena, alt tânăr român bătea la porțile culturii și voia să se înscrie la Universitatea vieneză; era cu patru ani mai tânăr decât Eminescu, era fiu al unei familii bogate. /…/ Se numea Alexandru Macedonski și se credea genial. /…/ Ca și Eminescu /…/ trimite în țară o poezie cu speranța de a-și inaugura cariera poetică; poezia sosește, e publicată, dar spre deosebire de Venere și Madonă [„Convorbiri literare”, 15 aprilie 1870 – n.m., L.Ț.]era doar o mică însăilare, un sub-produs post-pașoptist care se numea Dorința poetului [„Telegraful român”, nr. 94 din 26 noiembrie/8 decembrie 1870 – n.m., L.Ț.]. Ea arăta, încă din primul moment al unei viitoare confruntări, cam la ce nivel se situau cei doi, angajați spontan și fără să știe, în cursa pentru locul întâi în poezia românească. De acum încolo, rivalitatea lor se va desfășura cu forța și cu tenacitatea fenomenelor astrale. Macedonski va urmări cu invidie și cu ură poeziile lui Eminescu, făcute să-l exaspereze prin perfecțiunea lor” („România literară”, nr. 35/2019).
La numai doi ani după debutul în „Telegraful român”, Alexandru Macedonski își publică primul volum de versuri, intitulat Prima verba, apreciat de Dimitrie Aug. Laurian în revista „Tranzacțiuni literare și științifice”. Urmează volumele: Poesii (1882); Excelsior (1895); Flori sacre (1912); Poema rondelurilor (1927). Opozant al Junimii și „Convorbirilor literare”, pe 20 ianuarie 1880, Macedonski scoate primul număr al revistei „Literatorul”, care anunță un program estetic foarte cuminte, bazându-se pe afirmarea tradiției pașoptiste și prin susținerea conceptului de „poezie socială”.
În „Literatorul”, va lansa un șir de polemici violente care îl vor avea drept ultimă țintă pe Mihai Eminescu. Punctul culminant al criticilor la adresa lui Eminescu, determinate de incompatibilitatea temperamentală și literară dintre cei doi poeți, îl va constitui momentul publicării de către Macedonski, pe 2 iulie 1883, în „Literatorul”, a cunoscutei epigrame antieminesciene:„Un X… pretins poet acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun”, după care autorul rondelurilor va deveni, timp îndelungat, obiect al oprobriului public.
Macedonski își valorifică pe deplin talentul poetic abia după moartea lui Eminescu. Până către 1890, scrie Mihai Zamfir în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, „prin volumele Prima verba, Poezii, ca și printr-o parte a volumului Excelsior, poetul aparține clar romantismului post-pașoptist; după 1890, își schimbă radical maniera și începe să scrie o poezie simbolistă. În prima jumătate a activității, poezia sa – sinteză tematică și stilistică a post-pașoptismului muntenesc – este în general lipsită de valoare; poezia simbolistă compusă după 1890 pare scrisă de altcineva și ne înfățișează un Macedonski-poet antologic”.
În prima etapă, Macedonski scrie în tradiția Heliade-Bolintineanu, mai avându-i drept modele pe Al. Sihleanu, Al. Depărățeanu, Radu Ionescu, N. Cretzianu, N. Nicoleanu, de la care „copiază ritmurile și strofele” sau pe care „îi pastișează în poeziile de iubire și în lirica patriotică” (Mihai Zamfir). În 1876, în Conspect asupra literaturei române și literaților ei de la început și până astăzi în ordine cronologică, Vasile Gr. Pop îi lăuda limba, care „este plăcută, înțeleasă”, „versurile ușoare, rima destul de bogată, stilul curent”, aducând drept exemplu poezia Secolul, ca să dea „lectorului o idee despre sentimentele ce animă lira acestui june poet”.
in tot ce a scris până la începutul anilor ′90 ai secolului al nouăsprezecelea, cu adevărat interesante sunt poemele Hinov, în care Macedonski realizează „experimente verslibriste”, influențat de experimentele ritmice ale lui Depărățeanu, Lupta și toate sunetele ei, în care eufoniile sunt utilizate pentru a arăta forța sugestivă a sunetelor limbii, și primele poeme din ciclul Nopților (Noaptea de aprilie – 1880, Noaptea de septembrie – 1880, Noaptea de iunie – 1881, Noaptea de ianuarie – 1882, Noaptea de februarie – 1882, Noaptea de mai – 1887). „Pentru literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, subliniază Mihai Zamfir, Macedonski reprezintă o apariție miraculoasă. Mai întâi biografic: după ce în prima jumătate a vieții a scris versuri nesemnificative, mimetice și egolatre, a trăit o revelație de aparențe inexplicabile în jurul anului 1890; de acum încolo, din poet mediocru devine poet remarcabil, uneori extraordinar.
La poeții autentici, asemenea descoperire tardivă a propriei esențe se întâmplă rar – și ea nu se întâmplase până atunci niciodată în literatura română. Miracolul a continuat și pe altă latură: imediat ce ajunge poet, adică după anul 1890, Macedonski devine singurul scriitor român al momentului care propune un tip de inspirație și de vers opuse celor ale lui Eminescu.
Refuzând eminescianismul, Macedonski imaginează atunci o nouă lume poetică, fără legături cu romantismul și întoarsă în mod decis spre viitor”. Tocmai datorită poemelor scrise după ce „rivalul său a trecut în lumea umbrelor” (Mihai Zamfir), Alexandru Macedonski a reușit să se impună ca „marele poet al epocii alături de Eminescu”, de care se distinge fundamental, după cum observă Stănuța Crețu în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, „prin fondul tonic, energic al lirismului său și prin sinteza dintre romantism și prefigurări ale simbolismului, parnasianismului, modernismului poetic de după 1900 (motive, atitudini lirice și elemente de tehnică poetică specifică lor), astfel încât nu numai simboliștii (G. Bacovia, I. Minulescu, Șt. Petică, D. Anghel) și parnasienii noștri reprezentativi (D. Zamfirescu, I. Pillat, Mateiu I. Caragiale), ci și mari individualități ale liricii din perioada interbelică (T. Arghezi, Al. Philippide, I. Barbu) se află, în unele note ale operei lor, în descendență macedonskiană, ceea ce confirmă virtualitățile moderne ale acestei poezii”. Caracterul novator al poeziei macedonskiene este apreciat și de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, care îi comentează opera tot prin raportare la Eminescu: „Fără…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
