Maria Flechtenmacher este una dintre „fetele pierdute” ale epocii lui Eminescu și ale literaturii române în general (despre care scrie Al. Cistelecan în studiul Fete pierdute. Notițe pentru o istorie a poeziei feminine românește, apărut în 2021 la Editura Cartier). În Conspect asupra literaturei române și literaților de la început și până astăzi, în ordine cronologică, Vasile Gr. Pop descrie amănunțit istoria tristă a fetei născute din părinți (Costache Mavrodin și Anca, fiica paharnicului Pancratie) „căsătoriți în secret de mama lui Mavrodin”, rămasă orfană la vârsta de numai șase luni, crescută „printre străini până la etatea de 8 ani, când prin protecțiunea simplă a epistatului de moșie Dumitru, a fost pusă în pensionatul Știrboaica, unde a stat 4 ani, făcându-și abia cele 4 clase primare, de unde ieșind, a fost pusă în teatru pe la anul 1850”. Mai târziu, biografia îi este rezumată de Stănuța Crețu în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900: „Orfană de la o vârstă fragedă, Maria Mavrodin nu a putut învăța decât patru clase primare. Urmează școala de actorie a lui Costache Mihăileanu și, în 1853, joacă într-o trupă de teatru la Craiova. S-a căsătorit cu compozitorul Al. Flechtenmacher și a venit la București, unde, timp de 18 ani, a jucat pe scena Teatrului cel Mare. A făcut parte din trupele conduse de M. Millo și M. Pascaly. Ea însăși a înființat o companie dramatică, deschisă mai ales tinerilor, «Teatrul tineretului». A fost membră a Societății dramatice înființate în 1877. În «Românul» (1871) publică articole privind situația Teatrului Național și, în 1877, broșura Situațiunea Teatrului Național sub direcțiunea domnului Ion Ghica. Preocupată de rolul femeii în societate, ține conferințe la Ateneul Român, pe teme de instrucție și educație. Înzestrată cu un temperament activ, militant, conduce, din 1878 până în 1881, «Femeia română», publicație care susține lupta femeilor pentru drepturi cetățenești”. În timpul vieții, Maria Flechtenmacher a publicat o singură carte – Poezii și proză –, în 1871. La patru ani de la apariția plachetei, Vasile Gr. Pop îi apreciază „limba, în care scrie”, „curată, mai mult populară”, „stilul destul de curent, versurile bune, rima puțin neregulată, cadența ușoară”, remarcând și „focul patriotic” din versuri. De fapt, poeziile Mariei Flechtenmacher sunt destul de naive, valorificând motive-clișeu. De cele mai multe ori, acestea elogiază „evenimente politice de reală importanță, evidențiază patriotismul și participarea sinceră a autoarei, nu însă și existența unor calități literare” (Stănuța Crețu). Al. Cistelecan observă că „poezia Mariei e extrem de morală și moralizatoare”, remarcând că „cel mai frecvent ea se avântă în lirica de mobilizare și exaltare a virtuților române (strămoșești sau reînviate recent), celebrând istoria (ca eveniment și prin personalități: Unirea, Cuza, Carol etc.) în poeme solemne sau cantabile. Exaltări o cuprind și când vine vorba de femeia română, în special de fecioarele din popor /…/ Dar de tot exaltată devine poeta când cântă de renașterea țării”. Criticul își încheie eseul despre Maria Flechtenmacher cu o concluzie care nu este deloc în favoarea abilităților artistice ale poetei: „Mai mult educatoare decât poetă, firește, Maria Flechtenmacher a fost o femeie de inimă, o animatoare cu gânduri bune. Dacă ne amintim că Rimbaud [dar și Eminescu, am adăuga noi – n.m., L.Ț.]scria în paralel cu ea, îi facem, desigur, o prea mare nedreptate”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” VOCEA ANIMEI Saltă liber Românie Ora mândră a sunat! Din vis rău, vis de sclavie Fiii tăi s-au deșteptat. /…………………./ Mergi atunci și dă de svântă Că ești june și voinic, Mergi, și țara-ți desmormântă Din gheare de inamic. Și te-ntoarce apoi în urmă Vesel, mândru și cântând La iubita-ți ș-a ta mumă, Ce vor liber un pământ. DECEPȚIUNEA Trecut-am prin durere și ea prin al meu suflet Și urme-adânci și negre în pieptu-mi a lăsat; Amarnica-i suflare negrit-a al meu cuget, Căci soarta făr′ de milă cu mine s-a jucat. Pe treizeci ierne negre aproape sunt să număr Momente, zile, ore din ani-mi ce-au trecut, Și fără să pot zice, că n-am știut să sufăr, O zi de fericire eu încă n-am avut. Eram copilă încă și juna mea viață Lupta în chinuri grele la ușă de străin!… Gustând din a lor pâine simțeam acea dulceață, Ce simte când o gustă sărmanul orfelin. Trecut-am mii de chinuri cumplite, fără seamă, Și n-am văzut pe nimeni, plângând de soarta mea! Și jocuri de copilă, sau sărutări de mamă, Eu n-am știut ce farmec în lume pot avea. Când somnul inocenții mi-acoperea vederea Și-n visuri fericite cu angelii pluteam, Atunci, pe corpu-mi debil simțeam adânc durerea De lovituri barbare, prin care mă trezeam. De-atunci anii mei tineri ca frunza-ngălbeniră Și-o palidă cunună din ei mi-am împletit; De valurile lumii, ce fruntea-mi încrețiră, – Sunt jună încă astăzi – dar părul mi-a albit. …………………………………………………
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeţi contemporani cu Eminescu: Maria Flechtenmacher, actrița literată
Articolul anteriorSprijin guvernamental pentru elevii proveniți din familii nevoiașe
Articolul următorPrimăria Piatra-Neamț desființează construcțiile ilegale de pe domeniul public
