Poeţi contemporani cu Eminescu: Romanțioasa Matilda Cugler-Poni

Matilda Cugler-Poni (n. 2 apr. 1851, Iași – m. 9 oct. 1931, Iași) a început să scrie versuri de timpuriu, debutând în 1867 în „Convorbiri literare” cu poezia Unei tinere fete. A colaborat la această revistă permanent, publicând în același timp și în: „Familia”; „Columna lui Traian”; „Literatorul”; „Viața Românească” ș.a. Debutul în proză și l-a făcut cu povestirea Când vrea omul, publicată în 1884 în revista „Tribuna” din Sibiu. În 1872, s-a căsătorit cu junimistul Vasile Burlă, de care s-a despărțit însă după câțiva ani, devenind soția profesorului universitar Petru Poni (de aici și numele dublu Cugler-Poni). Salonul familiei Poni era frecventat de Eminescu, Slavici, Creangă, A.D. Xenopol și alți junimiști, iar Matilda devenise „o vedetă a Iașilor” (Al. Cistelecan) datorită romanțelor sale, pe care „le cântau cu patos îndrăgostiții din Iași, ca și cei care visau să se amorizeze” (M. Sevastos). În timpul vieții, a publicat volumele:Poesii (1867); Un tutor (1881); Fata stolerului (1884); Sfântul Nicolae (1885); Poezii (1885); Poezii (1927). În 1971, la Editura Junimea din Iași, apare ediția îngrijită de Ion Nuță: Matilda Cugler-Poni, Scrieri alese. În studiul Direcția nouă în poezia și proza română, din 1872, Titu Maiorescu aprecia scrisul Matilda Cugler-Poni, observând că poeziile publicate în „Convorbiri literare”„înavuțesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei ivire”. În continuare, criticul subliniază: „Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganța limbagiului lor și, poate, sinceritatea simțirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse și care le ferește de lungile repetiții ale aceleiași idei, ce, dealtminteri, se întâlnesc în atâtea poezii ale literaturei noastre. Pe de altă parte, nu este de tăgăduit că din poeziile d-rei Cugler apare o înrâurire predomnitoare a lui Heine și a lui Lenau; dar, în fine, avem cel puțin a face cu înrâurirea lui Heine și a lui Lenau”. Peste trei ani, Vasile Gr. Pop îl va cita pe Titu Maiorescu, în Conspect asupra literaturii române și literaților ei de la început și până astăzi în ordine cronologică” (1875-1876), scriind despre „valoarea literară a acestei gingașe poete”, pe care o mai numește „această drăgălașă și am putea zice unică privighetoare a literaturii noastre”. Și Iacob Negruzzi, în Amintiri din „Junimea”, îi consideră scrierile „poesii lirice foarte frumușele”, formulând și supoziția că în satira Muza de la Borta-Rece a lui M. Zamfirescu, „Muza trebuie să fi reprezentat, pe cât credem, pe domnișoara Matilda Cugler, acum d-na Poni”. Criticii și istoricii literari de mai târziu au fost mai rezervați față de versurile Matildei Cugler-Poni, considerându-le, bunăoară G. Călinescu, „la modul cuviincios al liricii pentru albumuri de pensioane, cu situații de convenție, cu o certă legănare visătoare câteodată” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent). Dan Mănucă, după ce se referă la temele din poezia Matildei Cugler-Poni, în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, de asemenea ajunge la concluzia că este o poetă „fără strălucire”: „În cea mai mare parte a poeziilor scrise de Matilda Cugler-Poni predomină lirismul. Frecvente sunt jalea, «dorul nemărginit», generate de plecarea ori necredința iubitului. Motivul iubitei părăsite revine deseori în versurile ei, care își au izvorul cu deosebire în stările de tristețe. /…/ Fie pentru a reliefa contrastul dintre sentimentele proprii și stările naturii, fie pentru a sublinia concordanța lor, Matilda Cugler-Poni preferă cadrul anotimpurilor reci și mohorâte. Influențat de tehnica lui H. Heine, lirismul ei are multe puncte comune cu acela al altor poeți de la Junimea, ca Th. Șerbănescu, D. Petrino, M.D. Cornea, bucurându-se de o largă răspândire până la impunerea poeziei lui Mihai Eminescu. Motivele banale și simbolurile șterse, ca și limbajul fără strălucire și incorectitudinile prozodice scad însă mult din valoarea poeziilor ei”. În medalionul pe care i-l face în antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, Eugen Lungu observă că, „deși a evoluat pe parcurs, versul Matildei Cugler-Poni n-a atins niciodată perfecțiunea”. Antologatorul enumeră, în continuare, „clișeele epocii” pe care le preia poeta junimistă în versurile sale: junul amor, viața de amor, zefirul rătăcit, vis ceresc, vis dulce, inima zdrobită, pieptu-mi zdrobit, floricelele duioasă, dureros suspină, glasul voios de păsări, glas de privighetoare ș.a. Descoperim astfel o poetică, concluzionează Eugen Lungu, „ezitând între tânguiosul Conachi și «veselul Alecsandri». Un „portret” asemănător îi face și Al. Cistelecan în Fete pierdute. Notițe pentru o istorie a poeziei feminine românești: „…la Matilda se suferă aproape incontinent, cu rare pauze de bucurie. E vorba, într-adevăr, de o poezie de album sentimental, grațioasă și naivă (sau grațioasă la modul naiv) în imagini și delicată în simțiri (deși uneori poeta trece la registre violente, mai ales la mânie); o poezie melodramatică, crescută dintr-o romanțiozitate de interior și țesută din declarații și suferințe de amor”. Fie că îi este lăudat talentul artistic, fie că sunt scoase la lumină clișeele care banalizează poezia, Matilda Cugler-Poni rămâne autoarea unora dintre cele mai romanțioase versuri scrise în epocă. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”     ULTIMA DORINȚĂ   În pădurea înverzită Să-mi săpați mormântul meu, Unde nu-s nici cruci, nici pietre, Unde nu-i pământul greu!   Căci mult greu am dus în lume, Pân-ce viața-mi s-a sfârșit, Pân-ce sufletul în mine De durere s-a zdrobit.   Numai blânde lăcrămioare Semănați-mi pe mormânt, Ca să știe toți, că lacrimi Mi-au fost partea de mormânt.     CÂT TE-AM IUBIT   Cât te-am iubit n-o poate spune Nimic, nimic pe-acest pământ; Pentr-un amor așa de mare Nu are limba vreun cuvânt.   De mi-ai fi zis în noaptea neagră: „E zi și noaptea s-a sfârșit”, Aș fi crezut și pentru mine Un soare dulce-ar fi zâmbit.   De mi-ai fi zis: „Vino cu mine; Mă duc la moarte în nevoi!” Făr-a întreba, mergeam cu tine Și-am fi murit tot amândoi.   Cum s-au sfârșit aceste toate, Eu nu pot spune, nu pot ști, Dar știu că am iubit o dată Și că-n etern n-oi mai iubi!     PREA TÂRZIU   Ceru-i trist și făr′ de soare, Toamna merge spre sfârșit, Orice frunză, orice floare A căzut, s-a…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments