Miron Pompiliu este unul dintre contemporanii lui Eminescu care, pe lângă faptul că a fost nu influențat de formula lirică a acestuia, a avut și „asemănări de soartă” (G. Călinescu) cu poetul. „Ca și Eminescu”, subliniază Eugen Lungu în antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, „debuta la «Familia» (poezia Ecouri de suspine) și era reperat imediat, la prima publicare, de neobișnuitul fler de a lansa personalități al lui Iosif Vulcan («Atragem atenția onor. public asupra acestui talent frumos, carele acum pășește întâia oară în publicitate»), ca și Eminescu, participa la acțiunile «Orient»-ului, culegea folclor, se îmbolnăvea de aceeași boală, ambii fiind tratați de (ironia destinului!) cvasiinfirma soră a marelui poet, Henrieta, și – cum remarcă exploziv Călinescu – «Culmea! era îndrăgostit și el de Veronica Micle». I-a legat toată viața o prietenie frățească, M. Pompiliu îngrijindu-se, atunci când îi permitea propria sănătate, de soarta ilustrului său tovarăș”. Născut în Ștei, Crișana, pe 20 iunie 1848, în familia preotului Nicolae Popovici, Moise Popovici a purtat acest nume până la debutul în publicistică, schimbându-l apoi în Moise Pompiliu și, mai târziu, în Miron Pompiliu. Absolvind liceul la Oradea, s-a înscris la Facultatea de Drept din Pesta, dar, în 1868, din motive politice, este nevoit să se refugieze la București, unde a devenit student la facultatea de Litere. Peste un an, se transferă la Universitatea din Iași, unde își ia licența în litere în 1873. Începând cu 1869, Miron Pompiliu a fost unul dintre cei mai activi membri ai societății „Junimea”. Iacob Negruzzi îi face următorul portret în Dicționarul Junimii: „Odinioară Pompiliu Moise, acum Miron. Profesor de fete, culegător de poezii populare, autor de povești și de critice. Vestit din cauza insomniilor sale și a metodei intuitive, pentru care este în vecinică luptă cu Lambrior. La Aniversări trimite scrieri și poezii anonime, grozav de corosive. Altfel, bun băiat”. A debutat cu versuri în revista „Familia” în 1866, odată cu Eminescu, iar mai târziu, în toamna anului 1874, a împărțit aceeași cameră cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu, și, împreună cu cei trei prieteni, a frecventat saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler. După anul 1876, a fost profesor la Școala centrală de fete (tocmi de asta Negruzzi îl numește ironic „profesor de fete”) și la alte licee și pensionate. Afectat de tulburări nervoase, s-a tratat în străinătate între 1892 și 1893. Boala revine însă cu intermitențe. În 1897, „simțind că intră într-o nouă eclipsă, încearcă să-și ia zilele. La 14 noiembrie reeditează gestul atâtor disperați, trăgându-și un glonț în cap. Nenorocul l-a urmat și aici: murea abia la 20 noiembrie, după zile de chin și eforturi inutile ale medicilor de a-l readuce din comă. Murea ca un poet, fiind înmormântat la cimitirul «Eternitatea» [din Iași]” (Eugen Lungu). În timpul vieții, Miron Pompiliu a publicat: Balade populare române (1870); Antologie română pentru uzul școalelor secundare (1885); Ileana Cozânzeana, din cosiță floare-i cântă, nouă împărați ascultă (1886); Carte de cetire, I-III (manual realizat împreună cu I. Paul, 1897). Textele sale poetice au fost adunate în volum abia în 1998, când apare, la Editura Mihai Eminescu din Oradea, culegerea Poezii, îngrijită și prefațată de Mircea Popa. Versurile de început, cum observă Dan Mănucă în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, influențate de poezia populară, „sunt copleșite de reminiscențe din literatura română a epocii și lipsite de simțul limbii”. Mai târziu, „poate sub înrâurirea lui Eminescu și a Junimii”, poeziile se transformă. „Dacă în lirica de dragoste el nu reușește să se elibereze de influența marelui său prieten, în schimb în poeziile dedicate copilăriei găsește un ton oarecum propriu, rezultat din simplitatea și armonia imaginilor. Miron Pompiliu are psihologia înstrăinatului, a «osânditului» și de aceea versurile sale de după 1880 sunt dominate de motivul copilăriei fericite. El preferă două teme: pădurea (simbolizând prospețimea) și râul (simbol al liniștii), pe care, melancolic, le combină până la oboseală”. Miron Pompiliu este un bun creator de cadru, impunându-se, mai ales, prin lirica peisagistă. Imaginea, în versurile sale, „se bazează pe pictural și pe sonor, vraja priveliștii fiind sporită de vraja muzicii. Fascinația sunetului, a ritmului e mare. Iată încă un exemplu din Ultimul dor, poezie de evidentă factură eminesciană, urmând îndeaproape testamentara Mai am un singur dor: «S-ascult prin somnul cel de veci/ Cetaniile sfinte,/ Și-acele cânturi ce-mi aduc/ De-a mea pruncie-aminte;// Să mai ascult ca de demult/ Cum seara toaca bate,/ Când duhul păcii maiestos/ Plutește peste toate»” (Eugen Lungu). Tocmai prin aceste îmbinări reușite ale vizualului cu auditivul Miron Pompiliu reușește să se impună în peisajul poetic al „Junimii” și, de fapt, să perpetueze spiritul liricii din acea epocă. Eugen Lovinescu, căruia Miron Pompiliu i-a fost profesor de română la Liceul Internat din Iași, îl evocă, în Memorii, cu multă afecțiune, mitizând oarecum imaginea celui care a rămas în istoria literaturii române în primul rând ca prieten al lui Eminescu („bunul Mirune”, cum l-a numit Vasile Pogor la una din ședințele „Junimii”): „[…] în bătrânelul sur, cu aparenţe de flăcău tomnatic, cu obraz rar, aspru, cu mustaţa groasă, lăsată pe gură, cu uşoare bucle cenuşii, probabil cănite, cu glas tărăgănat şi împleticit, cu puternic accent ardelenesc, subliniat de gesturi largi de mâini ce voiau să îmbrăţişeze sau să binecuvinteze nu prețuiam nici știința, nici metoda – întrucât ne dădeam seama că nu era de ajuns să memorăm după un vechi caiet definițiile «figurilor stilistice» cu exemple cu tot, pentru a ne iniția în tainele literaturii –, ci numai legenda ce începea să-l învăluie ca într-un giulgiu: ceva din peteala gloriei eminesciene se răsucea în buclele cenuşii ale părului, ceva din armoniile tânguioase ale marelui poet se topea în glasul legănat ce-și căuta cu gesturi binecuvântătoare de mâini expresia ce nu voia să vină; în el continua să trăiască ceva din romantismul vechiului Iaşi, pe care, lacomi, îl căutam pretutindeni, în teiul pletos din Copou, în pădurile de la Școala Normală, pe ulițele desfundate, în viața primitivă a micilor grădini de vară, cu lăutari tuciurii și cu grătare sfârâietoare,…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Miron Pompiliu sau „bunul Mirune”
Articolul anteriorAUDIO – „Campania electorală a cărţilor”, organizată în mai multe şcoli sucevene
Articolul următorBursă a locurilor de muncă la Fălticeni, în perioada 10 – 13 martie
