„Eminescu ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred și Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici. Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelley. […] Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoșteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri. […] A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței redau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile. Mi-am dat seama foarte bine că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare. În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui inspirat, nici a celui blestemat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la regele poeziei românești”. Sunt impresiile pe care Regina Elisabeta a României și le notează în jurnalul său după întâlnirea pe care a avut-o, datorită intermedierii lui Titu Maiorescu, la Palatul Cotroceni, cu Mihai Eminescu, pe 30 octombrie 1882. În acel moment, poetul era stabilit,de cinci ani, la București, fiind, din 1880, redactor-șef la ziarul „Timpul”.Regina Elisabeta, la rândul ei (născutăElisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, pe 29 decembrie 1843, în Neuwied, Germania; căsătorită, în 1869, cu Carol I von Hohenzollern-Sigmaringen, încoronat în 1881 rege al României), reușise să se impună în mediul literar al vremii ca traducătoare în germană a liricii românești, dar și ca autoare a unor poeme epice istorice, scrise în limba germană și semnate cu pseudonimul Carmen Sylva, pe care începe să-l întrebuințeze în 1880. Mai târziu, în 1901, regina-scriitoare va face dezvăluiri cu privire la începuturile carierei sale literare în cartea MärcheneinerKönigin (Poveștile unei regine): „Când m-am căsătorit, scrisesem deja un volum complet de poezii și încercasem de toate, drame și nuvele, pe primele încă de când aveam unsprezece ani, iar prima dramă la paisprezece ani. Știam însă că toate acestea trebuie să fie tare nereușite. Abia la vârsta de treizeci și cinci de ani am publicat pentru prima dată și am fost determinată să fac acest lucru deoarece oamenii copiau multe dintre scrierile mele, așa că am vrut să-i scutesc de efort și să le ușurez munca. Așadar, am început să caut un nume în spatele căruia să mă pot ascunde, astfel încât să nu se poată observa cine eram. /…/ Cântul pădurii, Carmen Sylva, este numele meu, nume sub care m-am ascuns vreme îndelungată”. În cartea Carmen Sylva – Regina poetă. Literatura în serviciul coroanei, Silvia Irina Zimmermann observă că „perioada de creație literară a Carmen Sylvei poate fi împărțită în două etape: 1880-1890 și 1891-1916”, prima etapă literară stând „sub semnul unei intense influențe a tradiției romantice germane” și caracterizându-se, cu precădere, prin „motivația autoarei de a explica realitatea «neartificială» și «autentică», de a aduce bucurie sau înălțare spirituală cititorului prin intermediul literaturii”, iar cea de-a doua fiind influențată „de evenimente personale” și caracterizată de prevalența meditației lirice, cu deosebire a acelei legate de „probleme religioase”. Începând cu 1875, stimulată de prietenia cu Vasile Alecsandri, Carmen Sylva a tradus textele mai multor poeți români în limba germană. De fapt, ea a fost cea care a făcut primele traduceri în germană ale liricii lui Mihai Eminescu (în 1878, în ziarul german „Die Gegenwart” [„Prezentul”], apare traducerea poemului Melancolie). În 1881 publică volumul RumänischeDichtungen (Poezii românești), elaborat în colaborare cu Mite Kremnitz. Între 1880 și 1890, îi apar: poemele epice Sappho, Hammerstein (1880), Die Hexe (Vrăjitoarea), Iehovah (Iehova) (1882); poemele dramatice Über den Wassern (Peste ape) și Schiffbruch (Naufragiu) (1881); povestirile alegorice LeidensErdengang (Pelerinajul suferinței) (1882); nuvelele EinGebet (O rugăciune) (1882),Handzeichnungen (Desenele de mână) (1884); culegerea Poveștile Peleșului (1883); volumul liric MeineRuh′ (Liniștea mea) (1884); o serie de romane epistolare scrise în colaborare cu Mite Kremnitz și semnate cu pseudonimul „Dito și Idem”. După 1890, Carmen Sylva publică, în special, povești (MonsieurHampelmann [Domnul Pulvinel], 1898; MärcheneinerKönigin [Poveștile unei regine], 1901), dar și nuvela lirică In der Lunca (În luncă) (1904), precum și câteva volume de poezie (UnterderBlume [Buchet de vin], Frageland[Țara întrebărilor], GeflüsterteWorte[Vorbe șoptite], 1912) ș.a. Numeroasele ei lucrări literare au fost traduse în română de scriitori precum Mihai Eminescu, Mite Kremnitz, George Coșbuc, St. O. Iosif, Mihail Sadoveanu, Adrian Maniu ș.a. Mare iubitoare de literatură, Regina Elisabeta a României a desfășurat și o intensă activitate de mecenat. A creat un salon pentru oamenii de cultură, frecventat, printre alții, de Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Remarcabil este și faptul că a susținut apariția Almanahului Societății Academice Social-Literare „România Jună” (apărut la Viena în 1883), în care Mihai Eminescu își publică poemul Luceafărul. Pe prima pagină a publicației, redacția îi mulțumește protectoarei: „«România Jună» își simte deosebita datorință a aduce Augustei scriitoare Carmen Sylva omagiile sale de profundă recunoștință pentru prea grațiosul sprijin și protectorul scut oferit acestei opere”, iar pe pagina imediat următoare îi publică „alegoria” Vremea și Iubirea, care se încheie cu versurile: „Eu sunt iubirea și teamă n-am, O, vreme, de tine, Căci toată lumea eu o am, Ea e pentru mine; Căci aer și eter rămân ale mele Și flori, ș-ale soarelui raze, și stele; E mare puterea în care mă-ncrez, Căci tu omori, iar eu creez; Dacă șoptesc un mic cuvânt, Atrag și ceruri, și pământ, Căci să cutremur lumea pot, Dacă sărut, trăiește tot. Cântările mândre din pieptul meu, O, vreme săracă,…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Carmen Sylva, poeta umbrită de regină
Articolul anteriorApa va fi sistată, joi, în zona Școlii 7
Articolul următorMai multe locuri pentru tratarea copiilor infectați cu COVID în spitalele din județul Suceava
