În 1872, în studiul Direcția nouă în poezia și proza română, Titu Maiorescu îl consideră pe Samson Bodnărescu „al treilea poet despre care credem că merită să ocupe atenția publică”, după Alecsandri și Eminescu, referindu-se în continuare la genurile pe care le practică și la receptarea creațiilor sale: „D. Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin tragedia Rienzi (publicată în 1868), apoi au urmat epigrame, câteva poezii lirice, mici escursiuni în proză etc. Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fără aprețiare dreaptă, poate fără nici o aprețiare. Cu toate aceste, nu încape îndoială că lucrările d-lui Bodnărescu sunt demne de studiat, deși stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi. E drept să nu uităm că greutatea limbei se explică în parte și prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică. În aceasta din urmă vedem pe poetul nostru mult mai ușor și îndemânatic”. Trecând prin mai multe școli – liceul din Rădăuți, apoi cel din Cernăuți (unde, ca și Eminescu, a fost elevul lui Aron Pumnul); universitățile din Iași, Viena, Berlin, Halle, Giessen (unde își ia doctoratul în filosofie în 1870) –, Samson Bodnărescu a fost bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași, director și profesor la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași și director la Institutul Liceal de Băieți „Anastasie Bașotă” din Pomârla (din 1879 și până la moarte). În funcția de director la Școala Normală, a primit o locuință în curtea Mănăstirii Trei Ierarhi, unde i-a găzduit un timp pe Mihai Eminescu și Miron Pompiliu, iar mai târziu și pe Ioan Slavici. Drept mărturie a prieteniei dintre Samson Bodnărescu și Mihai Eminescu ne servește (pe lângă corespondența dintre cei doi, din care citează Ala Sainenco în studiul Un prieten al lui Eminescu – Samson Bodnărescu) poezia Felicitare lui Samson Bodnărescu, pe care Eminescu o scrie în 1876, în stil ironic, specific junimiștilor („Samsune” este porecla lui Bodnărescu la „Junimea): „N-am știut cum că în ziua Douăzeci și șapte iuni, Își serbeaz-aniversarea Toți voinicii și Sămsunii. În biserică asemeni Cât îmblai pe la icoane, N-am văzut pe sfântul Simson Prea iubitule Samsoane. Și aflând de-așa minune Eu scrisei aceste șire, Dorind multă sănătate, Viață lungă și sporire. Și spre semn caracudistic Îți trimit această cartă, Iar tu spune printr-un distic Cum că cei absenți se iartă”. Membru al Societății „Junimea” din 1866, Samson Bodnărescu a debutat la „Convorbiri literare”, în nr. 9 din 1867, cu proza romantică Suferințe (după ziarul unui june). În afară de proză, a scris piese de teatru (Roman și Viorica sau Voința e puterea vieții, Ilie-Vodă, Rienzi, Lăpușneanu-Vodă) și poezie. Iacob Negruzzi îl numește, în Dicționarul „Junimii”, „autor liric și dramatic”. În timpul vieții, i-au apărut volumele: Din scrierile lui Bodnărescu (versuri, 1884) și Epigrame (1900). Samson Bodnărescu a început să scrie versuri la vârsta de 21 de ani, autohtonizând motive din romantismul german (fapt pentru care Titu Maiorescu îl va numi mai târziu „obscurul german Bodnărescu”) și, totodată, preluând unele imagini din Dimitrie Bolintineanu. În versurile de dragoste, utilizează teme și imagini din poezia minoră a epocii – „nefericirea cauzată de o iubire fără reciprocitate” –, ritmul fiind adesea „săltăreț, energic”, iar discursul „de o clară platitudine” (Eugen Lungu, Poeți de pe vremea lui Eminescu). Adesea, în versurile lui Samson Bodnărescu se impun tonalități pesimiste, poetul fiind „chinuit de imposibilitatea aflării unui echilibru stabil și definitiv. Întors spre sine și spre copilărie, el tânjește după libertatea vârstei nevinovate, răzvrătindu-se, cu o violență sinceră, rar întâlnită la alți poeți români ai vremii, atât împotriva lui însuși, cât și împotriva credinței” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Cele mai „limpezite la gând, de o frumusețe neviciată de mania versificatorie comună cu superficialitatea” (Eugen Lungu) sunt însă textele pastorale, pasteluri cu note meditative în care este evocată atmosfera bucolică (are un poem intitulat Șăgi câmpenești). Aici, Samson Bodnărescu este „eminescian” prin excelență: lacul cu malul singuratic, luna palidă, sălciile, trestiile, florile de nufăr etc., etc. sunt elementele care alcătuiesc peisajul în centrul căruia se află fie cuplul de îndrăgostiți, fie eul vrăjit de frumusețea naturii. Chiar dacă astăzi cele mai multe dintre poeziile lui Samson Bodnărescu „nu mai sunt în stare să incite estetic” (Eugen Lungu), ele rămân un important reper pentru înțelegerea mișcării unor imagini și motive în poezia vremii și cunoașterea contextului în care a creat Eminescu. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” INFINITUL Peste apele mărețe Infinitul se boltește; De la mine văd că-ncepe, Dar nu văd unde sfârșește. Iat-o pasăre-n văzduhuri, Mândră în avântul său! Rătăcește și ea oare Precum eu cu vasul meu? ODIHNA DIN URMĂ Și mi-or face o colibă Cu păreți înguști de lut, Fără de ferești și ușă Numai bine de-ncăput. Acolo voi avé pace, Și odihnă voi avé, Sufletu-mi de dor uita-va, Inima nu m-a duré. Ș-apoi cine e în lume, Acest dor să nu-l fi-avut De-o colibă tăinuită Cu păreți înguști de lut, Unde să nu mai străbată Nici prin uși, nici prin ferești Durerea neîndurată A vieții pământești? HAIDE, DRAGĂ „Haide, dragă, sui în luntre, Să tot mergem, mergem duși, Să scăpăm măcar o clipă De-a pământului cătuși. Legănați încet de valuri, Să dăm grijile uitării, Să dăm sufletele noastre Dragostii și desfătării. Hai, nu sta așa pe gânduri! N-auzi marea cum ne cheamă? Braț de dragoste puternic Te va duce, n-avé teamă.” Ea se suie, luntrea pleacă, Valurile se-mblânzesc, Și adânc în apa lină Stelele în ceri privesc. Și lumina blândă-a lunei Pe-adâncimi se-așterne-n pături, Peste ele trec în taină Doauă umbre strâns alături. Numai eu cu dor sălbatic Stau pe malul singuratic Și-mi spun jalnic o poveste, Ce a fost și nu mai este. ȘĂGI CÂMPENEȘTI Sta o salce lângă baltă Legănându-se ușor; Trestii strânse l-a ei umbră Își spuneau povești de dor. Cine știe din ce lume, Despre care Făt-Frumos Povesteau cu-atâta farmec Și cu glas…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Bucolicul Samson Bodnărescu
Articolul anteriorFOTO – Protest la Bosanci, împotriva desfășurării cursurilor on-line
Articolul următorAUDIO | Caravane de vaccinare în județ
