Poeți contemporani cu Eminescu: B.P. Hasdeu, între imitație și inovație

Istoriile literare oferă spațiu generos prozatorului, dramaturgului, publicistului, folcloristului și chiar lingvistului Bogdan Petriceicu Hasdeu (26 februarie 1838, Cristinești, Hotin – 25 august 1907, Câmpina, Prahova), mai puțin poetului, cu toate căcelebrul enciclopedist a publicat în timpul vieții două plachete de versuri – Poesie (1873) șiSarcasm și ideal. Ultimii ani de literatură (1897) –, scriind poezie în română și rusă, dar și traducând din Heinrich Heine, Tadeu Hâjdeu, Alexandru Hâjdeu, Iulia Hasdeu. Deși, în prefața la cartea din 1873, se autoprezintă, „cu superbie”, „drept un poet de mare originalitate” (Mihai Zamfir) – „Genul imperios al inspirațiunii mele poetice oferă aspra idee sub o formă dură” –, B.P. Hasdeu nu a reușit să convingă instanța critică supremă a epocii, pe Titu Maiorescu, acesta exprimându-și tranșant rezervele față de poeticitatea creațiilor sale: „Celebrul nostru coleg, în numeroasele sale scrieri este mai totdeauna ager, deseori spiritual, uneori satiric, dar niciodată poetic”. Bineînțeles, Hasdeu, susținător al tradiției pașoptiste, critic al cosmopolitismului și, pe de altă parte „liberal independent”, cum s-a numit el însuși, aflându-se mereu într-o ofensivă antijunimistă (sunt cunoscute polemicile sale pe plan literar, estetic, istoric, politic cu Junimea, dar și conflictul profesoral cu Maiorescu), nu prea avea șanse să se bucure de aprecieri din partea scriitorilor de la „Convorbiri literare”. Însuși Eminescu îl critică destulde dur în „Timpul” (17 septembrie 1878), când apare primul volum din Cuvente din bătrâni. Limba română vorbită între 1550-6000: „Cartea d-luiHăsdău împlinește un gol simțit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei și ca atare merită recunoașterea cuvenită. /…/ Lucrul prin care dl Hăsdău își înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători e o nemărginită închipuire despre sine însuși. Deși scrierea e-n orice caz meritoasă, ea totuși nu întrece lucrarea unui simplu învățat care copiază în bună-credință texte vechi și pune în evidență însemnătatea lor istorică și filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei facultăți de litere din străinătate ar putea-o face tot așa de bine ca și dl. Hăsdău”. „Magul de la Câmpina” și-a exprimat și el în mai multe rânduri rezervele față de poezia lui Mihai Eminescu, deși, la moartea poetului, a scris un text de-a dreptul apologetic: „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârșitor, un merit de principiu, este acela de-a fi voit să introducă și de-a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet și pentru cititor, scutindu-o deopotrivă, pe unul și pe celălalt, de orice bătaie de cap și de orice bătaie de inimă.Nu zic nimănui să-l imite pe Eminescu. Din contra. /…/ A imita pe cineva în poezie este talent tot atât de vulgar ca și a imita pe cineva pe scenă, unde și acolo un actor artist urzește, nu maimuțărește. Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni. El va trăi, deși a murit nebun. Și a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta; ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-și mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi mărețe, avânturi care nu se pot vinde prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărâmă de pâine, stropită într-ascuns cu amare lacrimi – prefața nebuniei. El va trăi, deși a murit nebun. Și cum oare putea să nu înnebunească? În toate epocile au fost poeți pe care flămânda sărăcie, uneori numai deșertăciunea, pentru o ticăloasă pâine însoțită de o mai ticăloasă laudă, îl încovoia temător dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă și de acele firi semețe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerșetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Așa poet a fost Eminescu. El va trăi, deși a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți, care au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu”. Așadar, marele merit al oricărui poet valoros este să nu imite pe nimeni. Se pare însă că B.P. Hasdeu nu a avut suficiență forță poetică încât să corespundă acestui crez al său. În cele mai multe dintre poeziile din prima carte, el este, de fapt, „un imitator spornic al alegreței lirice de tip Bolintineanu-Alecsandri” (Nicolae Manolescu). Abia în Sarcasm și ideal, carte scrisă după moartea fiicei sale Iulia (la numai 19 ani), B.P. Hasdeu reușește să aducă o formulă poetică proprie, iar latura cea mai valoroasă a acestor versuri o constituie autenticitatea – „consemnare autobiografică, discurs incontinent vag ritmat, dezvăluire aproape impudică a suferinței personale” (Mihai Zamfir). Autor al unor versuri precum: „Tu nu mai eşti: murit-au toate!/De-atunci eu mă gândesc mereu:/ Ce dulce vis, ce voluptate,/Când ea muri, să mor şi eu!”, B.P.Hasdeu reușește să se manifeste ca fire artistică atunci când în spatele retoricii stă un fapt dramatic, când se îndreaptă către „romantismul tenebros”, care respinge „dulcegăriile comune” (Mihai Zamfir). Poetul B.P. Hasdeu ar trebuia însă apreciat în primul rând pentru artele sale poetice – poemul Viersul, întâi de toate, dar și Complotul bubei ș.a.–,în care își formulează tendințele novatoare: a scrie „o poezie neagră, o poezie dură”, adică o poezie în care este valorificată partea scabroasă, terifiantă, repulsivă a existenței, deschizând astfel calea către poezia argheziană de mai târziu. Tendința novatoare poate fi observată și la nivel prozodic, B.P. Hasdeu devenind „un poet notabil prin încercarea de a crea tipare strofice, de a varia ritmul ori a renunța la rimă”, cum bine remarcă Nicolae Manolescu, subliniind că „opera lui în versuri se dovedește un amalgam de influențe și anticipații de vechi și de nou”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul național de Studii „Mihai Eminescu”   VIERSUL   Homer cânta mânia divinului Ahille, Și Dante Tartarul cânta; Poetul, când se naște în amărâte zile, Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile, Nici cupa baccanală…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments