„Cine a cunoscut mai de aproape pe Neculai Neculeanu a putut aprețui în el un caracter franc, nobil și generos. Totdeauna gata de a se entuziasma, el afla cu greu măsura dreaptă și nepărtinitoare a lucrurilor, fiind pururi purtat în judecata sa din estrem în estrem. Lucrurile cele mai neînsemnate aveau asupra lui efecte profunde și-i produceau o mișcare necrezută”, astfel îl evocă Iacob Negruzzipe unul dintre junimiștii cu destin dramatic, mort nebun la nici 36 de ani. Învățând mai întâi la Seminarul episcopal din Buzău și la Colegiul Național din Craiova, Nicolae Nicoleanu (născut Neagoe Tomoșoiu, în CernatuSăcelelor, Brașov, în 16 iunie 1835) pleacă, la vârsta de 23 de ani, la Paris să-și continue studiile. În 1861 revine în țară, iar peste un an se stabilește la Iași, unde deține mai multe funcții: inspector școlar, director de gimnaziu, revizor școlar. La Iași, mărturisește Iacob Negruzzi, „intrând în raport mai intim cu membrii din care se compuse Societatea «Junimea», el luă o parte activă și directă la întemeierea Societății și dobândind astfel pentru noi o valoare mai mare și un merit mai mult. La foaia noastră nu a colaborat, căci, nesimțindu-și plecare pentru postul său, el stărui a reocupa o funcțiune în arhiva statului și părăsi Iașul înaintea aparițiuneiConvorbirilor literare”. Și G. Panu îl evocă în Amintiri de la Junimea din Iași: „Natură poetică în toată puterea cuvântului, Niculeanu s-a apropiat imediat de Junimea. Ne iubea în felul lui, brusc și foarte puțin comunicativ, dar ne iubea, asta se vedea în tot felul lui de a vorbi cu noi. În volumul său de poezii, astăzi uitat, se găsesc lucruri admirabile”. Nicolae Nicoleanu a mai fost redactor la ziarul „Românul”, condus de C.A. Rosetti. A colaborat la societatea Ateneul Român și a scris la „Satyrul” lui B.P. Hasdeu. Ulterior, s-a mutat la București, unde a ajuns funcționar în Ministerul Educației și secretar la Arhivele de Stat. La 1 ianuarie 1868 a înnebunit, murind la 7 aprilie 1871 în spitalul Pantelimon din București. În timpul vieții, a publicat o singură carte de versuri, de 60 de pagini, cuprinzând 32 de texte și fiind prefațată de Iacob Negruzzi – Poezii de N.N. (1865). Una dintre primele aprecieri critice o face tot Iacob Negruzzi, în necrologul din 1871, prețuindu-l pentru dimensiunea ideatică și imagistică a versurilor și evidențiind neajunsurile prozodice: „În versurile lui Neculeanu se reflectă caracterul său pasionat și violent. Suferințele sale de natură deosebită se descriu cu simțire, în unele locuri cam obscur, după cum îi erau și gândurile, dar întotdeauna cu espresiuni energice. Forma versurilor sale e rareori corectă: rima și ritmul șchiopătează în multe locuri și puritatea limbei e atât de puțin respectată, încât adeseori se întrebuințează neologisme neiertate și create fără nicio îngrijire. El nu punea temei decât pe ideea de care era preocupat, iar toate celelalte condițiuni esențiale scrieri poetice ce lasă la o parte. De aceea mulțămirea și nemulțămirea se schimbă adesea la cetirea poeziilor lui: când ideea este mai mare și ocupă toată luarea-aminte, cetitorul trece pe neștiute pe deasupra erorilor de formă, iar când ideea este mai slabă sau obscur esprimată, slăbiciunile de formă răsar și ți se impun”. Sentimental-elegiace, cele mai multe dintre versurile lui Nicolae Nicoleanu se construiesc în jurul motivului „vieții – cortegiu de dureri, al alunecării continue spre moarte” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Se pot observa prefigurări ale unor elemente ce vor defini sensibilitatea romantică: imposibilitatea de a găsi armonia între real și ideal, iubirea văzută ca un refugiu, stabilirea unei legături între „mișcarea sentimentului și atmosfera, cadrul natural al iubirii” (Dicționarul…). Poezia lui NicolaeNicoleanu,observă Eugen Lungu în Poeți de pe vremea lui Eminescu, „se împarte egal între ură și resemnare, totul năboind dintr-un prea plin al trăirii”. Pornind de la aceste binoame ce prefigurează antitezele romantice prezente în versurile lui Nicolae Nicoleanu, unii memorialiști și istorici literari l-au considerat un „premergător al lui Eminescu”. Eugen Lungu face o sinteză a acestor încercări de a-l încadra pe poet în categoria preeminescienilor: „C. Săteanu, înFuguri din «Junimea», argumenta această teză printr-un citat din vestita scrisoare a autorului Epigonilor către redactorul Convorbirilor…: «Prin operele liricilor români tineri se manifestă acel aer bolnav, deși dulce, pe care germanii îl numesc Weltschmerz. Așa Nicoleanu, așa Scheletti, așa Matilda Cugler, – e oarecum conștiința adevărului trist și sceptic, învins de către culorile și formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului și lumea ideii. Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantomele sale». Aici, C. Săteanu trage linia și concluzionează: «Așadar, Eminescu, prin aceste comparații, recunoaște în N. Nicoleanu pe predecesorul său». Afirmație prea categorică, deși cu grăuntele său de adevăr. Ion Rotaru în O istorie a literaturii române arată o continuitate între Secreta mea durere, poem al lui Nicoleanu, și Melancolia eminesciană”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” DEDICAȚIUNE Eu nu scriu și nu-mi bat capul cu pedanți și cu pigmei, Mediocrități stupide, lași, invidioși, mișei, Cari nu văd fără spaimă și făr′ a se turmenta Un talent sau o virtute la lumin-a s-arăta, Căci talentul și virtutea sunt oglinda pentru ei, În care se văd că-s putrezi, idioți și nătărăi! Însă când aceste versuri vor ajunge pân′ la tine, June cu părul de aur și cu fruntea de senin, Lasă-ți inima s-asculte ale inimei suspine Căci numai tu poți cunoaște, dacă slabu-mi instrument E mișcat d-o mână pură și d-un sincer sentiment. SECRETA MEA DURERE… Secreta mea durere se va-ngropa cu mine Și nimeni nu va plânge la capu-mi arzător, Un plâns de vecinic doliu, de vecinice suspine, Căci vieața-mi fu o lungă oftare de amor Zadarnică, pierdută ca și cum n-ar fi fost! Căci razele speranții și glasul mângâierii Nu și-au vărsat lumina pe sufletu-mi tăcut, Și rătăcind ca dorul pe stâncile durerii În sânul meu amorul trăi necunoscut Și jalnic ca o floare născută p-un mormânt. O tu, ce-aprinzi în pieptu-mi dureri neadormite! Când noaptea se coboară cu șoapte fericite Pe patul…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Nicolae Nicoleanu, un junimist „premergător al lui Eminescu”
Articolul anteriorPrețuri cu 70% mai mici, de astăzi, pe litoral
Articolul următorAUDIO | Proiect cultural de mare amploare în Iași – „Artiști în Iași”. Patru instituții și-au dat mâna pentru artă
