Poet, prozator, publicist, memorialist șiveșnic opozant, N[icolae].T. Orășanu a fost un personaj al vremii sale. „Frumos, simpatic, vorbăreț, având totdeauna gluma la îndămână, risipind fără grijă un talent care era mult superior lucrărilor pe care le-a aruncat în fugă, fără să afle răgaz a scrie vreodată în adevăr, el ajunse unul dintre cei mai populari propagandiști și prigonirile pe care trebuia să le îndure îl făcură și mai iubit de mulțimea din București, cu care sămăna la suflet. Încă în vremea luptelor pentru Unire, versul lui răsuna în urechile tuturora”, astfel îl descrie Nicolae Iorga în Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea. Mai târziu, prefațând volumul Satire, dicționar politic și alte marafeturi de București (Editura Compania, 2007), Petru Moroșan îi face următorul portret: „Nu-l cunoașteți pe Nae Orășanu? Chiar nu v-a ajuns niciodată la ureche numele acestui teribil opozant? Și totuși… El este nașul «micilor» sau, dacă preferați, al «mititeilor» și al «bateriei» (vin cu borviz la gheață). Undeva, pe Strada Covaci, la numărul 3, în crâșma La Iordache (localul fraților Constantin și Iordache Ionescu), nu departe de Strada Lipscani. Alte formule care au făcut farmecul unei epoci nu au ajuns până a noi: «naturală» (apă rece), «pricină» (sticlă mică de vin), «idee» (țoi de țuică), «focos» (ardei), «patricieni» (cârnați – ascendenții micilor), «taifas» (cafea), «marghiloman» (cafea cu rom), «baionete» (scobitori), «protocol» (socoteala). Aceste ziceri gastronomice (cele mai multe i-au fost atribuite lui Orășanu), precum și alte «invenții» politice au circulat cu mult înaintea producțiilor celebrului nostru Caragiale național. Orășanu ocupa la Iordache masa 6, împreună cu Gălășescu și alți politicieni și ziariști, în frunte cu Mihalache marghiloman. Era numită Masa vânătorilor, a mincinoșilor, inventatori de glume”. N.T. Orășanu a fost un participant activ la evenimentele din timpul Unirii Principatelor din 1859, pe care le-a consemnat în lucrarea O pagină a vieții mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859. Se părea că va avea o carieră politică de succes. Chiar în timpul domniei lui Cuza însă, a suportat cinci detențiuni, căzând în dizgrația autorităților din cauza pamfletelor pe care le scria la adresa lor. După aceasta, devine unul dintre gazetarii politici cei mai acizi: „Văzui oameni noi înălțându-se, pot zice, pe umerii mei, îi văzui cocoțându-se sus, foarte sus și lovindu-mă din înălțimea lor, nu ca niște inamici loiali, ci pe la spate, ca… Îi văzui aruncându-mi disprețul, întinzându-mi curse și căutând indirect a-mi atenta la viață ca să se poată scăpa de o datorie pe care nu le-am cerut-o să mi-o plătească. . Acestea sunt fapte de ingrați… Pot să mă omoare fizicește, aruncându-mă prin temnițe umede, într-un loc cu criminalii, dar moralicește îi desfid de a mă ucide; mă pot tiraniza cât vor voi, dar pata infamiei nu o vor putea arunca asupră-mi. Îi disprețuiesc, cum îi disprețuiește și națiunea întreagă, națiunea română cea vie, căreia-i consacru restul existenței mele” (O pagină a vieții mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859). A fost director la „Monitorul oficial” și a fondat o serie de gazete cu teme satirice: „Spiriduș”; „Țânțarul”; „Nichipercea”; „Sarsailă”; „Asmodeu”; „Urzicătorul”; „Daracul” (1869-1876). Deși a debutat, în 1854, cu Floricele de primăvară, un volum de versuri „naive, convenționale”, în care „poza meditativă sau suspinătoare nu se încheagă, dispoziția fiind una evident senină, nonșalantă” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900), mai târziu a scris, cu precădere, pamflete, versuri antidinastice și epigrame politice, pe care le-a publicat în volumul Iluștrii contimporani (1861). Este autorul mai multor broșuri cu titluri demonice: Coarnele lui Nichipercea; Coada lui Nichipercea; Ochiul dracului; Codița dracului; Ghearele dracului. A mai publicat volumele: Târgul de idei sau buletinul Cișmigiului (1857); Botezul lui Fâl-fâl-son în Balta Cișmigiului (1857); Trei-feți-logofeți sau povestea lui Fâl-fâl-son (1857); O fata de măritat (1858); Iluștrii contemporani, satire și epigrame politice (1861); Întemnițările mele politice (1861);Talmeș-Balmeș de la nașu-meu Nichipercea (1861-1863); Colecțiuni de versuri umoristice (1870);Opere satirice (1875); Poezii dedicate armatelor române (1877). În poeziile lui N.T. Orășanu intră, de fapt, în competiție „doi rivali – poetul și ziaristul, cel de-al doilea dominând. Orice eveniment social-politic furnizează imediat un subiect versuitorului-pamfletar”, „elanul satiric e mare, dar rezultatul artistic e mic” (Eugen Lungu, Antologia poeților minori din epoca Alecsandri & Bolintineanu). Unele versuri însă sunt într-atât de armonizate la nivel de ritm și înzestrate cu „virtuți stilistice”, încât, „prin limpezime, cadență și expresivitate”, „ne pun în contingența spiritului satiric eminescian” (Eugen Lungu): „Onoare – vorbă abstractă, cuvânt simplu literar,/ Care-abia se mai găsește în câte un dicționar./ Căci din lume, făcând aripi, de mult timp ea zburat,/ Nu mai e nici în colibă, nu mai e nici în palat./ Dar cu toate-acestea însă o găsești în orice gură:/ Toți mișeii pe onoare îi auzi azi că se jură”. Poezia însă se lasă „asfixiată de rutina ziaristică, de amănuntul concret, reportericesc”, nereușind să supraviețuiască estetic. Cel mai mare merit al lui N.T Orășanu este, probabil, cel de a fi criticat, în satire, viciile guvernării. Petru Romoșan îl consideră un premergător al lui Caragiale: „N.T. Orășanu, înaintea lui I.L. Caragiale, practică, mai bine de două decenii, o critică feroce a vieții publice de dinainte de 1877, adică de la începutul drumului ce ducea spre o Românie independentă, modernă. Este opera unui sociolog avant la lettre, unul interesat de problematica guvernării. N.T. Orășanu poate fi considerat strămoșul analiștilor politici de astăzi. Aceștia însă se deosebesc radical de înaintemergător prin capacitatea lor excepțională de adaptare la o scenă politică dominată de corupție, oportunism, servilism. Sunt deci mai degrabă strănepoți ai personajelor lui Orășanu”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” PLĂCUTĂ-MI ESTE VIAȚA Plăcută-mi este viața, acum când e senină Ca ziua primăverii, ce-ndeamnă la plăceri, Ce varsă pe câmpie curata sa lumină, Ș-eccită pe tot omul ce geme în dureri. Plăcută-mi este viața, când are ca deviză: Dreptate, inocență și scump patriotism; Când inima-mi, spre bine, de Dumnezeu împinsă, Gonește de la sine nedreptul egoism. Plăcută-mi este viața în sânul țării mele, Acolo unde maica pe lume m-a născut, Acolo unde-adesea, scăldat în lăcrămele, Pe…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: N.T. Orășanu, veșnicul opozant
Articolul anteriorConferință religioasă în tabăra Băile Oglinzi, susținută de preotul Constantin Necula
Articolul următorNiciun nou caz de cornavirus nu a fost confirmat în judeţul Suceava
