Poeți contemporani cu Eminescu: Vasile Pogor, junimistul cu „simțire aleasă”

Într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle, referindu-se a angajarea sa la Biblioteca Universitară din Iași, Mihai Eminescu amintește, cu multă gratitudine, de Vasile Pogor: „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea singuratică și dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine mă voi cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreț în fapte și oameni. Voi fi obligat moralmente d-lui Pogor, care m-a găzduit și care mi-a găsit acest culcuș demn pentru iernile noastre friguroase… înțeleg prin ierni schimbarea răutăcioasă a semenilor noștri, care caută să lovească chiar și-n acei ce nu se pot apăra”. Fondator, alături de Teodor Rosetti, Petru Carp, Titu Maiorescu și Iacob Negruzzi, al „Junimii”, Vasile Pogor a fost „gazda” Societății: celebra Casă Pogor, în prezent aparținând Muzeului Literaturii Române din Iași, care a servit drept loc de întâlnire pentru intelectualii orașului, dar și ca sediu al Societății „Junimea” (din 1863) și al revistei „Convorbiri literare” (din 1867), a fost construită de părinții săi, comisul Vasile Pogor și Zoia Cerchez, în 1850. Totodată, prin felul lui de a fi, a știut să coaguleze grupul de la „Junimea” și să-i direcționeze discuțiile exclusiv către artă. Drept mărturie ne servește evocarea din necrologul semnat de Iacob Negruzzi pe 20 martie 1906, când se stinge din viață cel care a fost de-a lungul câtorva decenii „stâlp” al „Junimii”: „În «Junimea», Pogor era considerat ca unic în soiul său. Deodată ce Societatea se aduna, fie în casa sa proprie, fie la autorul acestui articol, lumea din afară dispărea pentru dânsul cu totul. Orice conversație, cât de scurtă, relativă la viața politică sau socială el o oprea îndată, declarând că asemenea subiecte sunt «străine Junimii», cuvânt rămas ca principiul vital și elementar al Societății în tot timpul existenței ei. De o veselie nespusă, care obișnuit se comunica tuturor, Pogor dăduse aproape fiecărui membru al Societății câte o poreclă, cu care îl apostrofa la sosire, lucru de care nimeni nu se supăra, precum nici el nu se supăra niciodată, orice i s-ar fi zis lui. Scrierile ce se citeau el le asculta, dacă-i plăceau, cu luare aminte, câteodată chiar cu emoțiune, dar critica fără cruțare pe acele ce nu-i conveneau. Cu cunoștințele sale multiple și variate, cu priceperea sa grabnică, cu spiritul său viu și clocotitor, cu dragostea nesfârșită ce avea pentru literatură în sensul cel mai larg, Pogor era membrul cel mai neprețuit al Societății «Junimea»”. Făcându-și studiile la pensionul Malgouverné din Iași, apoi specializându-se în drept la Paris, Vasile Pogor a fost implicat activ în viața politică și socială a Iașului, deținând mai multe funcții: prefect al județului Iași (1866); vicepreședinte al Curții de apel (1869-1870; 1875-1876); primar al municipiului Iași (1880-1881; 1888-1891; 1892-1894). Viața literară însă nu i-a fost deloc străină, dimpotrivă, cititor împătimit (poreclit de junimiști „biblioteca contemporană”), a afirmat în mai multe rânduri că literatura contribuie în mod esențial la satisfacerea necesităților spirituale ale unui popor și a susținut literații prin diverse contribuții: a fost unul dintre fondatorii „Junimii”; a luat parte activă la „prelecțiunile populare” organizate de membrii Societății; a găzduit ședințele „Junimii” în propria-i casă; a fost proprietarul tipografiei în care s-au tipărit „Convorbirile literare” și majoritatea scrierilor junimiștilor; a condus „Societatea de încurajarea junimei române studioase” etc. O deosebit de bogată activitate a desfășurat Vasile Pogor și în calitate de traducător, tălmâcind din Horațiu, Goethe, E. A. Poe, Baudelaire (este, de fapt, primul traducător în română a lui Poe și Baudelaire). A încercat el însuși să scrie, practicând genuri diferite, deși nu a reușit să se remarce prin talent scriitoricesc. În articolul despre Vasile Pogor din Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Dan Mănucă îi descrie activitatea literară, cu multe rezerve în ce privește valoare estetică a textelor, relevând, totodată, afinitățile cu unele opere ale lui Eminescu: „Moștenind de la tatăl său preferința pentru satira în spiritul secolului al XVIII-lea, a cultivat-o mereu, până către sfârșitul vieții. Verva și spiritul mușcător sunt singurele merite ale amplului poem La Copou, vetust ca mod de tratare, subiect și versificație. Fără aptitudini deosebite, Pogor a abordat și poemul de meditație, pe care a încercat, nereușind, să-l îmbine cu satira. Meditațiile lui se concentrează cu predilecție în jurul temei deșertăciunii. Poate și sub influența lui Schopenhauer și a lui M. Eminescu, Pogor a scris poemul Nirvana. Calea vieții, unde versifică incolor precepte budiste, extrase din cărțile orientalistului francez E. Burnouf (din care a și tradus câteva fragmente). Aceleași înclinații  transpar și din nuvela Cele cinci surori de la Târgul Neamțului, a cărei atmosferă amintește de Cezara lui M. Eminescu. Dezbătând ideea opoziției dintre umilința ascetică a creștinismului și dorința de viață, viguroasă și pură, a tinereții, nuvela se încheie incert, optând pentru un compromis. Pogor a fost atras și de «cântecelul comic», scriind, înrâurit de V. Alecsandri și I. Ianov, Paharnicul Chifterescu, plin de ironii la adresa boierilor provinciali, ignoranți și puși pe căpătuială”. Și Iacob Negruzzi aprecia mai mult personalitatea lui Vasile Pogor decât scrierile sale, pe care le considera mai curând improvizații care pot să provoace „gingașe emoțiuni”, nu însă și plăcere estetică: „Îi plăcea literatura și ar fi fost doritor să producă însuși, dar nu se putu hotărî la o lucrare mai susținută. În tinerețele sale el scrisese din vreme în vreme critici literare, compusese câteva poezii și tradusese mai multe altele, cărora li se va recunoaște simțire aleasă, și formă plăcută, dar pentru lucrări mai întinse, Pogor, precum am spus, nu avea răbdare îndestulă”. Vasile Pogor este autorul a doar nouă poezii originale –Vezi… grădina părăsită…; Magnitudoparvi; Pastel de marcheză; Sonet; La o jună greacă; Poezie; Melancolie; Sfinx egiptean; Un bal. Acestea însă nu se remarcă prin individualitate artistică, făcând parte, mai curând, din acea „lirică a amintirilor sentimentale cu implicații din istoria artei” (Eugen Lungu, Poeți de pe vremea lui Eminescu), practicată de mai mulți versificatori în epocă și care a constituit doar fundalul pentru poezia eminesciană.   Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”   SONET…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments