Poeți contemporani cu Eminescu: Constantin D. Aricescu, autor de „cronici rimate”

În anul în care se năștea Mihai Eminescu, „stihuitorul” Constantin D. Aricescu avea deja o carte – Câteva ore de colegiu(pe care a publicat-o în 1846, încurajat de mentorul său literar, Ion Heliade-Rădulescu). În perioada care a urmat, până în 1886, când se stinge din viață, i-au mai apărut: alte câteva culegeri de versuri(Arpa română, 1852; Lyra, 1858; Trâmbița unirii, 1860; Șoimul Carpaților. Poesii istorice, 1860); lucrări privind istoria orașului Câmpulung, Revoluția de la 1848, răscoala din 1821; un roman (Misterele căsătoriei, în 3 volume, apărute în 1862, 1863, 1886). Din toată această producție, nu se reține însă aproape nimic. „Om interesant în felul lui, poet exaltat și trivial a fost C.D. Aricescu, «le poètemartyr», care și-a narat în versuri și proză viața lui agitată, pe care o închipuia ca pe a unui erou publicist în luptă cu tirania”, astfel îl caracterizează G. Călinescu pe acest autor, incluzându-l la capitolul Poezia măruntă în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Istoric, publicist și poet, participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, membru în Divanurile ad-hoc, militant pentru Unirea Principatelor, Constantin D. Aricescu nu a fost printre arestații și proscrișii Revoluției, dar și-a pierdut funcția de copist la Ministerul Finanțelor pentru că a publicat în „Pruncul român” poezia Marșullibertății. În 1849, răspândește în manuscris o diatribă împotriva ocupației („Te scoală, Românie,/ Din greaua letargie”), pentru care este arestat, la 27 noiembrie și „ținut două luni la agie de prefectul Plaiano, judecat în patru ședințe și osândit la detențiune pe timp nehotărât. Tată-său îi scrie: «cu așa cap, așa chiulaf». Urcat între doi jandarmi, în ianuarie 1850, într-o sanie trasă de opt cai de poștă, e dus la Snagov, unde e întâmpinat cu pompă mare, fiind luat drept vornicul de închisori, apoi, la identificare, înjurat. Primit ca «un mare tâlhar», capătă prin intercesiuni de amici o chilie. Prima noapte nu poate ațipi. Niște «ghimpoase insecte» îl legănau în aer, chițorani mari cât mâța stau să-l roadă de viu, chilia era nemăturată de un an, în fine era și un ger de Bobotează. Îl înspăimântau: «Urletul de lupi afară, buha ce se văeta/ Și de câini vreo duzină ce-n satul vecin lătra»” (G. Călinescu). Este eliberat pe 6 decembrie al aceluiași an. Din 1859 a fost administrator al revistei „Românul”; până în 1866, revizor școlar; între anii 1869 și 1876, a deținut funcția de director al Arhivelor Statului din București, sistematizând fondul arhivistic. Constantin D. Aricescu, susține G. Călinescu, „stihuiește tot ce-i pică în mână, fără a avea bănuiala vulgarității”. El își preface biografia într-o „cronică rimată”. Scrie poezii despre șederile sale la băi, care conțin și elemente de pastel, dar și meditații. Istoriile literare se referă aproape telegrafic la activitatea lui literară, mai interesantă fiind implicarea pe care a avut-o în mișcarea pașoptistă. Bunăoară, înDicționaru literaturii române de la origini până la 1900, Gabriela Drăgoi este foarte rezervată în aprecieri: „Se întâlnesc aici [în volumul de debut – n.m., L.Ț.] reflexe ale lecturilor din Byron, Lamartine, Musset, Hugo, pe care încearcă să le fructifice, având în față și modelul poeziei lui Heliade. Dar, nedăruit cu talent, Aricescu versifica, într-o manieră pretențioasă, cu o sentențiozitate greoaie, motive romantice consacrate. Poemul epitalamicFlorica, având ambiția înfățișării unei iubiri ideale, e o superficială proză rimată. În scurtă vreme, Aricescu abandonează lirica meditativă, devenind adeptul poeziei militante, legată de frământările epocii. Scrie Marșul libertății, Unirea, Hora Unirii, numeroase alegorii, fabule, satire, pamflete, balade istorice care, fără să se remarce prin originalitate, se integrau în orientarea tematică a epocii”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”   PROGRESUL   M-am întrebat adesea: un popor ce e oare Lipsit el de cultură, în epoci de dureri? O barcă fără vele, un cer fără de soare, Deșertul fără apă, un om fără vederi. Ce face matelotul când nava lui plăpândă Să zguduie de valuri p-oceanul furios? El ancora aruncă în marea spumegândă; Apoi așteaptă-n pace un vânt mai priincios.   Așa e și un popul strivit de tiranie: În liniște așteaptă pe Moise al său; Și Moise apare și-l scapă de sclavie; Da victimă el cade, ca însuși Prometeu /…/”     UN PRIVIGHETOR ÎN COLIVIE   I „ – O bard al armoniei Cu cântec îngeresc, Simbol al poeziei, Misionar ceresc,   II Cum poți în colivie Să cânți tu tot mereu? N-ai tu copii, soție? Îți place lanțul tău?”   III „– Nu cred a fi sub soare Vre o ființă vie Să-i placă a sale feare, S-adore-a sclavie.   IV Lipsit de libertate Și eu la început Am fost ca tine, frate, Mult timp trist și tăcut.   V P-o noapte înstelată Când luna lumina, Durerea-mi comprimată În cânturi s-exala.   VI D-atunci a mea durere Prin cânturi o alin, Când cânt, tu simți plăcere; Iar eu gem și suspin.   VII Gândesc l-a mea soție, Și la copiii mei, La cuib și la câmpie Știi tu ceva de ei?”   VIII „– Decât miere și lapte, Sub jugul de despoți, Mai bine-n libertate Să viețuiești cum poți.   IX O! Cântă, cântă, frate, Când simți vreun dor greu: Prin cântec omu-și scoate Din sânu-i focul său!     PĂRUL LĂUDAT   P-o poiană mare, Și frumoasă tare, A crescut odată un păr minunat, Ce de toată lumea era lăudat. Popolul grămadă, foarte curios, Alerga să vază părul cel frumos: Și fieștecine câte-un sac ducea, Cu pere alese crezând a-l împlea; Însă, o mirare! Văzu fiecare Că părul măreț Era pădureț; Ba și scorburos, Sterp și nodoros; Și din păr cădea Câte-o pară-abia; Și aceea… rea ! (bis) Iar vestitul nume De părul mănos Îl didese-n lume Un român drăcos: Voind cu aceasta a ridicula Pe cei ce cred toate fără-a cerceta. D-atunci s-a născut Proverbul știut: Nu te du cu sacul la părul lăudat, Că te-ntorci cu dânsul gol și rușinat.
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments