Istoricii literari contemporani (Mihai Zamfir, Nicolae Manolescu) îl apreciază pe Gheorghe Sion pentru memorialistica sa. Acest scriitor însă, născut în 1922 și care a mai trăit trei ani după moartea lui Eminescu (m.1892) a fost și un versificator prolific, considerat însă un poet „nul” (G. Călinescu) sau un autor de „versuri romantice mediocre” (Mihai Zamfir). Cel mai cunoscut text (poate, singurul cunoscut astăzi) al lui Gheorghe Sion este poezia Limba românească, „naivă, săltăreață ca o polcă, impregnată de diminutive (românașul, româncuțe, drăgănele) parcă pentru a-l înfuria pe Maiorescu, insinuant imperativă și adoptând un ton de mentor”, o poezie care„supraviețuiește poate datorită acestei inocente simplități” (Eugen Lungu), dar și faptului că, în 1868, compozitorul Ioan Cartu a pus-o pe muzică. Născut în Marmornița, județul Herța, Gheorghe Sion și-a început studiile, cu dascăl particular, la Laza-Hârsova, unde familia sa avea moșie, apoi s-a înscris la Colegiul „Sf. Sava” din București. În 1839 însă, tatăl său l-a rechemat în Moldova. Astfel, a ajuns la Iași și a audiat cursuri la Academia Mihăileană, luând parte și la „soarelele” literare din casa lui Gheorghe Asachi. A fost copist în cancelaria „Departamentului din lăuntru” al Moldovei (1841-1845), a participat la Revoluția de la 1848, a lucrat la Arhivele Statului din Iași (1855-1856). În 1857, s-a mutat la București. În perioada 1860-1862, a scos „Revista Carpaților”. În 1868, a devenit membru titular al Academiei Române.A scris poezii (Ceasurile de mulțemire a lui Gheorghe Sion, 1844; Din poesiile lui George Sion, 1857), fabule (101 fabule, 1869), piese de teatru (Sărutarea, 1888; La Plevna!, 1878), proză memorialistică (Suvenire contimporane, 1888); a tradus din clasicii și romanticii francezi. Este autorul versurilor pentru primul imn oficial al României (1862-1881). În versurile sale romantic-erotice sau meditativ-elegiace este apreciabilă cantabilitatea. Mai realizate par să fie fabulele, pentru care însă a fost aspru criticat de P.P. Carp în „Convorbiri literare” din 1 februarie 1870: „Pentru a fi un bun fabulist trebui aptitudinile cele mai diverse: o cunoștință adâncă de mișcările interioare ale inimei omenești, pătrunderea necesară pentru a erigia acele mișcări în adevăruri morale necesare, talentul de a le îmbrăca într-o formă adecvată ce pune în evidență învățământul moral fără a forța nici adevărul, nici ficțiunea, și în fine receptivitatea naivă pentru natura diferitelor lumi ce vin în ajutorul poetului la crearea exemplurilor sale. Din toate aceste însușiri, d. Sion nu are nici una, și a oferi publicului producțiuni ca cele una sută una, este a-l trata cu un dispreț pe care îl respingem în numele lui”. Bogdan Petriceicu Hasdeu însă nu va întârzia să ia apărare fabulistului, publicând, în „Columna lui Traian” (din 30 martie 1870) articolul Elementul monarhic, în cele „101 fabule” de D. Georgiu Sion, în care va încerca să releve meritele fabulistului Sion, formulând și replici dure la adresa lui Carp: „Noua operă a vechiului nostru poet este productul cel mai remarcabil al literaturii române din ultimele câteva luni. A o critica astfeli, precum au criticat-o mai dăunăzi «Convorbirile literare», a potut numai doară d. Carp, pe care însă, din nenorocire pentru dumnealui, nimeni nu-l va critica niciodată. /…/ D. Sion n-a fost egalmente fericit totdauna, dar, cu toate acestea, partea cea mai esențială a operei sale întrece, prin originalitate și prin execuțiune, producerile analoage ale răposatului Donici și ale dlui Gregoriu Alexandrescu”. Mânuind pana cu ușurință, Gheorghe Sion a practicat mai multe formule poetice, niciuna dintre acestea însă nu se bucură de o relevanță estetică înaltă. Poate că meritul acestui autor stă în șlefuirea prozodică a textelor (a se vedea Limba românească, Plugușorul, Hora nouă), fapt care l-a ajutat să fie popular atât în epocă, precum și ani buni după moarte. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” PREFAȚĂ În oglinda vieței mele Eu trăind m-am tot uitat, Și cu aste versurele Anii mei s-au strecurat. Fi-vor sau nu prețuite, Eu aici le-am tipărit, Cetitoriule iubite, Fi-vei oare mulțămit? Aici e a mea junie Cu-ale sale nebunii, Cu-al său foc de poezie, Cu-ale sale reverii, Cu viața-mi trecătoare, C-orice dor închipuit! Mulțămit vei fi tu oare, Cetitoriule iubit? Aici lacrimi de durere Al meu suflet zugrăvesc; Aici plângeri de plăcere Cu amoriul se-ntâlnesc; Aici zilele-amărâte Ș-al meu secol aurit! Dar tu, cetitor iubite, Fi-vei oare mulțămit? Aici viața-mi ideală Cu-ale sale dezmierdări; Aici lumea cea reală Cu-ale sale zbuciumări; Aici satiri mușcătoare Lângă glume de iubit! Mulțămit vei fi tu oare, Cetitorule iubit? Aici patria-mi iubită, România ce ador, Cu-a ei soarte fericită Sau cu viersul ei de dor; Aici ale ei ursite, Și tot ce eu i-am dorit! Dar tu, cetitor iubite, Fi-vei oare mulțămit? Iată cartea vieții mele! Iată ce am făcut eu Cu aceste versurele Ce-au ieșit din peptul meu! Pentru lumea cârtitoare, Ce-ar fi oare de vorbit? Mulțămit vei fi tu oare, Cetitorule iubit? LIMBA ROMÂNEASCĂ Mult e dulce și frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim. Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm, Și pe buze-aduce miere Când o cuvântăm, Românașul o iubește Ca sufletul său. O, vorbiți, scriți românește, Pentru Dumnezeu! Româncuțe tinerele, Visuri de amor, Ale voastre drăgănele Le iubesc de mor. Dar vorbind în limbi străine Nu pot să v-ascult; A fugi în lume-mi vine Căci mi-i ciudă mult; Inima mi se răcește, Moare visul meu, O, vorbiți, scriți românește, Pentru Dumnezeu! Glumele sunt mai bogate, Au ton mai firesc, Românește cuvântate, Așa să trăiesc! Pe o glumă românească Sufletul mi-aș da, Iar pe una franțuzească, Zău nicio para. Ce-i străin nu se lipește De sufletul meu; Glumiți dar și românește, Pentru Dumnezeu! Frați ce-n dulcea Românie Nașteți și muriți Și-n lumina ei cea vie Dulce vietuiți! Voi pe câți patria cheamă – Dragi copii ai săi, Fără ca să ceară seamă La bravi sau mișei, Arătați cum că trăiește Elementul său; Și vorbiți, scriți românește, Pentru Dumnezeu! De ce limba românească Să n-o cultivăm? Au voim ca să roșească Țărna ce călcăm? Limba, țara, vorbe sfinte La strămoși era, Ei…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: „Iată cartea vieții mele!” – Gheorghe Sion
Articolul anteriorCatalizatoarele ieșenilor, în pericol. Tânăr de 19 ani reținut după ce a fost prins în flagrant
Articolul următorCâștigătorul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”-Opera Omnia va fi cunoscut pe 15 iunie
