full screen background image

21 octombrie – În drum spre a crede

Începem o nouă săptămână, deci e ideal să privim înainte cu optimism, ca să ne meargă bine. Sau să zicem un “Doamne-ajută!”, măcar cei care cred că are efect! Eu încep săptămâna însă privind nițel înapoi. La ziua de ieri, o zi de duminică, prețuită de mulți dintre noi. Pentru că este cea de a șaptea zi, cea în care s-a odihnit până și Dumnezeu, la facerea lumii. Și e firesc să o facem și noi. Și eventual să ne străduim să fim mai aproape de El, măcar în astfel de zile.

Să nu credeți că încerc azi să vă țin vreo predică legată de cele sfinte. Nici nu am cum, pentru că religia rămâne încă un domeniu de studiat pentru mine, iar felul în care simțim să credem este personal.

Am început studiul religiei târziu în școală, în perioada adolescenței, și recunosc că am puține cunoștințe de atunci. E drept că am primit și în familie o educație în această direcție. Suficientă însă doar pentru a merge la biserică, a mă ruga și reculege mai ales în zilele în care pot vedea chiar de la intrarea în biserică ușile altarului. Adică atunci când e mai puțină lume.

Pentru că, pentru mine, întâlnirea cu EL o simt de folos atunci când e mai restrânsă. Preferabil doar eu și El. S-ar putea să fie nemulțumiți printre dumneavoastră de cele auzite. Și firesc ar fi, căci gândim diferit și lumea ar fi plictisitoare dacă am fi cu toții un cor. Un cor ce cântă mereu aceeași melodie. În zi de duminică sau nu.

Deși este o problemă delicată, pentru că ține tot de educație, am îndrăzneala să o abordez. Dar fără patimă, ci doar cu gândul la cei mici. Pentru că am întâlnit părinți care-și iau cu regularitate copiii la biserică. Pentru a vedea ce se întâmplă acolo, pentru ca, atunci când vor crește, să facă la fel cu propriii copii. În timp ce cei mici văd, nerăbdători uneori și dornici de mișcare, cei mari observă. Pentru că cei mici atât reușesc să facă. Să vadă. Înțeleg prea puțin din semnificația gesturilor ce se săvârșesc în zilele de duminică, dacă nu li se explică, ca într-o poveste, ce se întâmplă. Dar, ce-i drept, destul de osteniți de statul în picioare, nerăbdători și doar uneori tăcuți. În schimb ei sunt mai puțin preocupați de cum s-au îmbrăcat vecinii la biserică, dacă zâmbesc la fel de mult, dacă au pus sau nu kilograme în plus, precum o fac unii dintre cei mari, care observă.

Există însă și părinți în zilele noastre care nu merg la biserică. Din diferite motive. Și nu-și duc nici copiii. Nu sunt de acord nici cu multe din câte se întâmplă în școală la orele de religie. Asta nu înseamnă că le interzic în vreun fel participarea copiilor. Consideră că cel mic va putea decide la un moment dat în ce direcție să o apuce, când vine vorba de biserică.

Mă întrebam cum e mai bine. Pentru cei mici, desigur. Eu cred că și ei au nevoie de o valoare supremă la care să se raporteze cu sinceritate. Să știe că e bine să spui adevărul, să ajuți omul de lângă tine, să dorești binele celuilalt. Să știe că există pedepse și recompense dincolo de lumea materială în care trăiesc, tocmai pentru a-și regla propriile acțiuni și a face mai mult bine în preajma lor. Cred că e bine să le arătăm celor mici, chiar de la vârste fragede, dacă nu drumul spre biserică, măcar drumul spre credință. Și drumul acesta să-l ușurăm cu explicații, fără a da direcții stricte. Astfel, atunci când vor crește, vor putea să urmeze același drum, mai ales atunci când le e greu, dar nu numai.

Concluzionând, cred că obiceiul de a merge la biserică este unul benefic celor mici, atâta vreme cât nu o resimt ca pe un chin de a sta nemișcați minute bune și atâta timp cât li se explică, pe înțelesul lor, rostul celor văzute și petrecute. Căci rost e în toate, mai ales în dozele de educație!

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza