M-am plimbat, cu ceva vreme în urmă, prin Centrul Vechi al unui oraș de prin centrul țării. Am admirat clădirile vechi, ici colo crăpate de timp dar nicidecum lăsate în paragină, cu străzi înguste. Și parcă și oamenii ce se plimbau pe ele îmi păreau că au un farmec aparte: parcă mai așezați, mai domoli în felul în care călcau și priveau. O fi fost farmecul aparte al lourilor văzute pricina pentru care îmi păreau oamenii mai cu îngăduință, mai așezați și mai senini.
Și m-am gândit la faptul că puține orașe de pe la noi au reușit să-și păstreze cartierele vechi, străduțele înguste și liniștite – muzee în aer liber, locuri în care și oamenii îți pot părea diferiți… Puține pentru că unii s-au grăbit să demoleze. Sau poate au fost grăbiți de către alții, contrar voinței lor.
Și-am realizat că, după demolare, nici acum când regretă lipsa unui Centru Vechi, aceste orașe n-au mai putut schimba nimic în această direcție.
Și nu știu de ce mi-a trecut prin minte mărturisirea lui Horațiu Mălăiele, care spunea că în prima parte a vieții puțini îi dădeau șanse de reușită. Cu un strabism pronunțat și dislexic, și-a dus o vreme viața în suferință, fiind considerat și apelat ca “prostul clasei”. Asta până într-o zi, când un profesor, văzându-i un desen, i-a spus că este un geniu. Și din acea zi a început să fie…
Spre deosebire de orașele vechi dărâmate de pe la noi (la schimb pe cutiile de chibrituri sau blocurile turn lipsite de istorie și farmec) oamenii pot fi reinventați. Reconstruiți. E nevoie însă de cineva căruia să-i pese. Și care să nu se teamă să-l ridice pe cel care e la pământ, gândind că mai apoi va trebui și el să-și sporească efortul pentru a urca, dacă nu vrea să-ți rămână în urma celui ridicat.
Îmi plac străduțele înguste din orașele în care oamenii n-au dărâmat clădirile vechi… iubesc oamenii care, deși știu cât de la îndemână este să dărâmi, își doresc să construiască în alți oameni, fără nicio teamă.
