Anul acesta, mi-a venit și mie rândul la emoții amplificate. Emoțiile acelea despre care se spune că sunt la puterea a doua pentru părinți, comparativ cu cele ale copilului care se evaluează la nivel național la final de clasa a VIII-a. Iar cine spune că știe ce a crescut și știe ce a învățat copilul din dotare, suficient cât să nu mai aibă emoții în astfel de situații, nu a ajuns, cu siguranță, la momentul cu pricina. Valabil ca în orice altă situație: până nu trăiești pe propria piele, nu ai cum să anticipezi amploarea emoției.
Emoția mea mare a fost la examenul de limba română. Nu pentru că nu ar fi avut suficiente cunoștințe despre felul cum să analizeze un text literar sau cunoștințe suficiente de ortografie și gramatică. Ci pentru că scrisul lui nu este unul dintre cele mai dragi ochiului care îl citește. Discuțiile legate de acest aspect s-au finalizat toate cu replica “am încercat dar nu-mi iese”.
Normal că l-am suspectat de prea puține eforturi, pentru că nu l-am încurajat nicicând să fie prieten cu “nu pot”. Unde mai pui că până și bunicii familiei scriu plăcut vederii. Cu toate astea, în final, eforturile lui și discuțiile noastre, suficiente sau nu, au adus același rezultat în privința caligrafiei.
Normal că temerea aceasta legată de rezultat, ținând cont de scrisul lui, am exprimat-o, atunci când cei din jur m-au întrebat cum s-a descurcat “cel mic”. Iar replica pe care am primit-o de la surprinzător de mulți a fost: “Lasă, scrisul urât e al oamenilor care gândesc mai repede decât pot să scrie. Viteza la care gândește nu-i lasă timp să se ocupe și de aspectul scrisului.”
Acum nu știu dacă se voia o consolare sau nu, pentru că degeaba gândești repede, dacă ceea ce gândești și apoi scrii nu-ți dovedește inteligența, dar sigur nu a funcționat în dezamorsarea emoțiilor mele. Mai ales că fusesem avertizată dinainte de examen de unii profesori că va pierde cu siguranță puncte, din pricina scrisului. Nici măcar faptul că scrisul lui îl încadrează în aceeași categorie cu a oamenilor creativi și excentrici, cu trăiri interioare puternice ca Pablo Picasso, Paganini, Freud şi Beethoven, n-a fost vreo consolare. Singurul meu gând era la profesorii corectori, cu speranța că vor depăși prima impresie și vor aprecia conținutul mai mult decât forma.
Și uite că s-a întâmplat chiar așa. Sutimile pierdute au fost mai puține decât mă așteptam… Să mai zică cineva că profesorii de la noi nu apreciază creativitatea și conținutul și sunt mai interesați de formă!
O sugestie însă tot ar rămâne de dat părinților de copii al căror scris lasă de dorit, care nu vor un plus de emoții la astfel de evaluări, căci tot pățitu-i priceput… Nu lăsați anii de gimnaziu să le strice scrisul! Chiar dacă la școală vor fi nevoiți să scrie mai repede și urât, acasă e timp. Timp de exercițiu, de caligrafie, de creativitate… căci chiar dacă haina și scrisul nu-l fac pe om, cu siguranță spun ceva despre el, și pot fi motiv de emoții suplimentare…
