Am auzit deunăzi de un cadru didactic care a afirmat că profesorul nu trebuie să fie prietenul elevului. Că cei care încearcă să se poziționeze în felul acesta față de copii, ajung să li se suie, la propriu, în cap. Că știe el ce spune, pentru că e pățit. Că, într-una din zile, pe când își mânca gustarea la amiază, un elev de opt ani s-a apropiat de el întrebându-l “totul bine, prietene?” și a întins mâna să se servească din mâncarea lui, neinvitat.
Acum, nu știu dacă scenariul acesta e unul real sau doar unul menit de a atrage atenția, dar pe mine una m-a făcut să zâmbesc. M-am gândit și la faptul că, în eventualitatea realității, profesorul cu pricina sigur nu e de pe la noi, și nici elevul. Și asta pentru că la noi profesorii nu prea mănâncă de prânz la școală (programul “afterschool” încă este doar un vis frumos), iar elevii, oricât de îndrăzneți ar fi, rar se adresează cu “prietene” unui profesor.
Indiferent însă dacă e profesor la noi sau pe meleaguri străine, un lucru mi-a fost clar. Domnul profesor habar nu are cum stă treaba cu prietenia elev-profesor. De faptul, că e total diferită de prietenia între cei de vârste apropiate. Drept urmare, ori a transmis mesaje despre ea înțelese greșit de elevi, ori consumă niște gustări teribil de apetisante la școală. Pentru că o astfel de întâmplare nu vine din greșeala unui profesor care a încercat să fie apropiat elevilor. Ci vine din încercarea unui profesor care, dorindu-și cu orice preț prietenia, s-a poziționat greșit, pe aceeași treaptă cu elevul. Și nu i-a ieșit. Drept urmare, supărat foc, i-a spus apoi elevului că nu și-l dorește de prieten și s-a așezat moț în vârful treptelor, lăsându-l pe elev la baza lor.
Una este să-ți dorești și să faci tot ce îți stă în putință să te apropii de mintea unui elev, pentru a o deschide pentru cunoaștere. Iar asta chiar dacă seamănă, nu e chiar prietenia aceea blamată de profesorul cu pricina. Alta este să încerci să-i deschizi mintea cu forța, crezând că, dacă te bagi în sufletul lui, te va asculta cu mai multă atenție sau, dacă ești zbir, te va asculta de frică.
Să fii un profesor bun, privit cu aceeași simpatie cu care privești un prieten, nu înseamnă să te poziționezi la aceeași înălțime cu elevul. Nici n-ai cum, oricât te-ai strădui. Oricum se vede că te-ai ghemuit nițel ca să ajungeți umăr lângă umăr.
Să fii profesor bun nu înseamnă nici să te așezi la înălțimea catedrei și să reverși informații într-un monolog cu degetul ridicat, spre a da mai multă greutate spuselor tale.
Cred că să fii profesor bun înseamnă să reușești să-l ridici pe copil spre înălțimea ta, tratându-l cu încredere și respect. Iar încrederea și respectul pot semăna cu prietenia, dar uneori sunt chiar mai mult. De unde ar putea să vină acestea? Din reguli. Reguli pe care profesorul le impune în relația cu elevii pentru a le fi tuturora bine. Reguli explicate, înțelese și apoi respectate împreună. Chiar și prietenia are reguli nescrise. Iar dacă elevul învață cu plăcere și vine la ora ta cu zâmbet, nu poate fi atât de greșit, chiar dacă unii ar putea-o considera prietenie.
