M-am reîntâlnit zilele trecute cu o colegă, profesor de învățământ primar. Mi-a povestit despre micuții pe care îi educă acum, elevi de clasă pregătitoare. Despre faptul că sunt mulți în clasă, că sunt tare frumoși, că sunt curioși și au început încet, încet să fie mai puțin gălăgioși, după două luni de școală. E fascinant să urmărești în ochii unor profesori lumina, atunci când vorbesc despre copiii de la școală.
După vreo zece minute turuite pe nerăsuflate cu zâmbetul pe buze, a venit și povestea despre foștii elevi, de gimnaziu acum. Cei care în prima lună de școală îi fuseseră lăudați de profesori la toate disciplinele. Brusc, lumina jucăușă din ochi i-a dispărut. La două luni de școală, elevii care fuseseră lăudați de toți profesorii au devenit pentru unul dintre ei… “necuvântători”. Aflase prietena mea, doamna învățătoare, în plină cancelarie, că elevii dumneaei nu știu să mai vorbească la oră. Că nu mai pun întrebări, că ridică mâna foarte rar să dea răspunsuri, că sunt neîncrezători când ies la tablă. Cred că nu i-a picat deloc bine vestea aceasta, primită în mijlocul celorlalți colegi, referitoare la copiii ei, despre care același profesor îi spusese doar cu o lună în urmă, cât de minunați sunt.
Nu-mi pun întrebarea dacă a fost sau nu potrivit anunțul ce punea o etichetă pe clasa întreagă, făcut în plen. Nici nu mă întreb care au fost intențiile acestor afirmații. Mi-e limpede însă că procedând astfel, profesorul nu era în căutarea soluțiilor pentru schimbarea stării de muțenie a elevilor. Era doar un reproș public. Mă întreb însă cui îi era adresat. Doamnei care educase elevii timp de 5 ani de zile, astfel încât toți profesorii au fost încântați de ei la început de an școlar? Sau era un reproș pe care și-l adresa ei însăși, surprinzător de curajos, în public. Reproș pentru că a reușit în doar două luni de gimnaziu să transforme niște copii buni și curioși, în unii care nu mai au curajul nici să pună întrebări când nu înțeleg, nici să răspundă, de teama unei greșeli ce le-ar aduce etichetări cu care nu erau familiari în clasele primare?
De fapt, schimbarea aceasta “miraculoasă” a elevilor la gimnaziu e una despre care am auzit adesea. Copii care au fost percepuți ca fiind capabili și implicați în primele luni de clasă a cincea, se schimbă apoi în ochii unora dintre profesori, după doar câteva luni de școală. Nu caut vinovați. Doar mă întreb care o fi pricina. Cum de se pierde încet, încet entuziasmul, curiozitatea, curajul, iar o disciplină devine brusc o apăsare foarte mare.
O fi înmulțirea profesorilor de la catedră, o fi materia ce devine mai complexă, or fi temele prea obositoare sau o fi profesorul. Cel care, dacă e întrebat despre ceva neînțeles, îți spune că n-ai fost atent și te trimite la loc, dacă îi spui să te lase la toaletă, pentru că nu te simți bine, îți reproșează că vrei să scapi de oră. Cel care, dacă îi sugerezi să privească din ambele perspective asupra problemei, te întreabă dacă ai uitat cumva că el este “profesorul” și că nu are timp de întrebări din acestea, ci doar de constatări.
