În urmă cu câteva zile, am organizat o mică petrece, spre bucuria celui mai tânăr membru al familie, care a mai bifat trecerea unui an de existență. Și cum apartamentul în care viețuim nu a vrut să crească și el în dimensiuni odată cu creșterea vârstei lui, ne-am orientat spre separeul unui restaurant din târg.
Toate bune și frumoase! Voie bună, cum doar la o petrecere cu adolescenți întâlnești. Doar servirea părea puțin în contratimp cu ritmul bucuriei. Drept pentru care am intrat în vorbă cu șeful de sală al restaurantului. Am aflat că duc lipsă de personal. Pe un ton ce anunța parcă dezastrul, mi-a spus că tinerii din ziua de astăzi nu mai vor să muncească. Că minimul pe economie oferit la salariu, chiar dacă este aproape dublat de alte sume ce se adună zilnic, nu-i tentează. Că își doresc mai degrabă servicii cu program flexibil, în care telefonul poate fi deschis în orice moment, cu muncă puțină și bani mulți.
Am ascultat cu oarecare neîncredere zisele lui, însă a doua zi, la serviciu – unde s-a pornit o reamenajare a spațiului – aud aceeași problemă: lucrările vor fi întârziate din lipsa mâinii de lucru. Colac peste pupăză, deschizând televizorul când am ajuns acasă, aud de povestea unui investitor italian care și-a închis făbricuța de confecții dintr-un sat de pe la noi, din același motiv: lipsa mâinii de lucru.
Din trei surse diferite venită informația, nu mi-a rămas decât să cred că este chiar așa. Tinerii din ziua de astăzi sunt mult mai puțin dispuși să muncească, dacă nu au condițiile pe care și le doresc. Preferă ajutorul social și o carte de muncă în alb, muncii pe bani puțini. Mi-am zis că nu e rău să aibă standarde ridicate când pornesc în viață… Că statul are partea lui de vină nereușind să asigure condiții atractive în debutul pe piața muncii dar… totuși…
Să preferi să fii asistatul statului și al părinților, la 20 de ani, nu mi s-a părut ok. M-am gândit la tatăl meu, ce împlinește în câteva zile 70 de ani și se gândește cu supărare la faptul că va trebui să renunțe la serviciu, m-am gândit și la vecina mea, care la 45 de ani se trezește de dimineață să nu întârzie la serviciu la care i se plătește tot un salariu minim pe economie…. și brusc mi-a venit în gând o zi de la școală, în care le-am propus piticilor mei să lucreze la un proiect în echipă. Să-și aleagă un responsabil și să înceapă. Și cum una din echipe nu făcuse nimic timp de 10 minute, am încercat să aflu pricina…. Nu lucrase nici unul pentru că nu se înțeleseseră asupra unui lucru: cine e șeful. Toți își doreau să fie șefi. Era o grupă de șefi, în care toți își cunoșteau valoarea ridicată afirmată și încurajată foarte des de părinți, în care nu muncea nimeni.
Și m-am gândit că acesta o fi răspunsul la lipsa forței de muncă de pe la noi. C-ar trebui ca toate anunțurile în căutare de forță de muncă să fie pentru… șefi. Ospătar-șef, tâmplar-șef, vânzătoare-șefă. Și-apoi poate vine și cheful de muncă…
