Zilele trecute, am renunțat din nou la mașina din dotare, apelând la serviciile de taximetrie. De fiecare dată când mă urc într-un taxi, mă întreb peste ce fel de șofer voi da. Unul vorbăreț, dispus să-ți povestească tot drumul despre politică și administrație locală – ambele izvor de nemulțumire -, peste unul tăcut și atât de apăsat de griji, care te lasă în gândurile tale, sau peste un meloman înrăit, care-și afișează cu nonșalanță preferințele muzicale la un volum ce-ți face gândurile să se zbată în ritmuri mai mult sau mai puțin orientale.
De data aceasta, a fost un domn între două vârste, dornic de conversație. Subiectul?! Locul de parcare din laterala blocului, pe care și-l amenajase ca un gospodar care este, cu responsabilitatea proprietarului de apartament chiar de la construirea imobilului. Fără să-l stârnesc în vreun fel, mi-a povestit despre îndrăzneala unui tânăr “venetic” care, abia mutat în bloc, de vreo câteva luni, a îndrăznit să-i calce cu roțile mașinii locul în care el turnase ciment și pe care își scrisese frumos numărul de la mașină. Lipsă de respect, ce mai atâta vorbă! Ce dacă locul era liber la ora aceea și-n rest n-aveai unde să arunci un ac în jurul blocului. Locul e al lui, personalizat corespunzător, al proprietarului de apartement din vremuri de demult. Dar a avut el grijă, ce credeți, să-l pună la punct pe “mucos”! I-a explicat de-a fira-n păr cum într-o zi cu soare arzător, ajutat de ginerică, și-a făcut EL locul LUI de parcare. Și cum ceilalți vecini, de-un lat cu el, i-au respectat munca, până a venit el, un “neica nimeni”, să-i încalce proprietatea.
Cam aceasta era povestea… Și-am ascultat-o, vrând-nevrând, căci mă deplasam cu autoturismul condus de domnul care părea a-i fi și proprietar. Carevasăzică și eu eram acum pe proprietatea lui, contra-cost, ce-i drept.
M-am gândit că domnul taximetrist și-a deschis ca o floare în fața mea gândurile, tocmai pentru că privindu-mă, m-a catalogat a fi apropiată generației lui, deci îi voi da dreptate. Dar l-am dezamăgit nițel pe domnul proprietar, întrebându-l dacă s-au schimbat între timp legile prin orașul nostru și dacă se plătește din nou la primărie să ai un loc de parcare. Privirea pe care mi-a aruncat-o mi-a sugerat exact asta: dezamăgirea. Cum adică??? Dacă el a investit în locul acela, mai e nevoie de vreo taxă care să-l facă proprietar?
Rușine să-mi fie! Gândesc precum veneticul acela ce a crezut că poate să-i calce între roți proprietatea, chiar și pentru cinci minute! Auzi la ea! De parcă e nevoie de vreo lege când e vorba de proprietatea ta! A oprit mașina, mi-a cerut contravaloarea călătoriei și a pornit în boxe melodia preferată: “Noi suntem români…noi suntem aici pe veci stăpâni…”
