La finalul săptămânii trecute, mi-am făcut timp de cumpărături. Timp și răbdare. Pentru că e nevoie de ambele în cazul cuiva care nu le îndrăgește mai deloc și le face doar din necesitate. Iar cumpărăturile pot fi chiar supărătoare atunci când te nimerești într-un magazin mare – în care produsele de pe raft își schimbă săptămânal “coordonatele” – și, întreptându-te spre locul unde de obicei găseai cutia cu bulion, dai peste produse de curățenie.
E și aceasta o tehnică de marketing menită să te facă să cumperi mai multe decât îți sunt necesare, dacă tot te nimerești într-un raion pe care nu ți-ai propus să-l vizitezi. Ar trebui acceptată ca o dovadă de inteligență a celor ce se ocupă cu acest lucru într-un magazin. Dar eu nu mă abțin să o cataloghez ca pe o lipsă de respect pentru timpul și răbdarea mea de cumpărător ocazional.
Cum spuneam, în lupta mea cu cumpărăturile, în loc să nimeresc la raionul cu bulion, am nimerit la cel cu jucării. Ocazie să asist din nou la o scenă cu care mulți ne-am obișnuit deja, în care un prichindel încerca să-și manipuleze mama cu lacrimile de crocodil ce-i șiroiau pe obrajii roșii de plâns, în dorința de a obține o jucărie – completare în colecția ce stătea prăfuită într-un colț al camerei lui. Mama încerca să reziste eroic asaltului lacrimilor și lamentărilor micuțului, dar se întrezărea deja că victoria nu va fi de partea ei.
M-am întrebat atunci de unde atâta pricepere, la o mână de om, în a obține acordul achiziționării a ceea ce-și dorește, de la un adult. Și brusc mi-am dat seama că cel mic are un avantaj. El a beneficiat de “educație” suplimentară în privința achiziționării produselor. S-a născut în vremuri în care companiile cheltuie milioane de euro “educând” copiii cu televizorul, o dată la 30 de minute, legat de cumpărărarea jucăriilor fără de care nu poți să crești mare, în vremuri în care se cheltuie bani mulți pe derutarea simțului de orientare al părinților în magazine, crescându-le șansele să se rătăcească în dreptul raionului cu jucării. Deci, copilul e în avantaj. Și-atunci, ce-ți rămâne ție ca părinte drept soluție, într-o astfel de situație, cu excepția folosirii forței fizice sau verbale?
Nițică educație financiară! Prin care să-l înveți pe copil să separe ce vrea, de ceea ce-i trebuie. Prin care să înțeleagă că toate cumpărăturile familiei se fac dintr-un buget comun. Să înțeleagă faptul că dragostea părinților nu se măsoară în numărul de cumpărături făcute pentru el. Să experimenteze răbdarea în obținerea unui lucru dorit, nu aici și acum, chiar dacă va fi dezamăgit.
E o educație ce lipsește și din școli ce-i drept, iar responsabilitatea e doar în dreptul părintelui, în această privință. Dar e posibil de făcut cu succes, dacă e administrată în doze mici, dar zilnice.
