Despre Unirea Mică am speranța că știm mai toți românii ce am trecut prin școală, oricât de profundă sau superficială ne-a fost aplecarea spre carte. Chair dacă datele le uităm cu ușurință, ne e mai greu să trecem în uitare persoane cu caractere puternice, oameni ce au lăsat ceva în urma trecerii prin istorie.
Iar Alexandru Ioan Cuza este una dintre personalitățile istorice greu de uitat. Nu doar pentru că prin alegerea lui ca domn în Moldova, mai întâi, apoi în Țara Românească, s-a înfăptuit unirea celor două principate, ci mai ales prin ceea ce a realizat în cei 7 ani cât a fost în fruntea Principatelor Unite.
Despre el se spune că și-a dovedit mereu interesul şi aplecarea spre “patimile” pământului şi neamului său, propunându-şi să conducă ţara după ”bătăile” inimii ei. Nu iubea solemnităţile şi cu atât mai mult fasturile, linguşelile şi minciuna celor din preajmă. N-a stat trufaş pe tron, ci dimpotrivă, bun şi înţelept, a coborât tot timpul jos, în mijlocul oamenilor, ascultându-le cu atenţie necazurile şi suferineţele, reparându-le nedreptăţile. Pe cei leneşi, şarlatani şi tâlhari sau pe cei prinşi cu ”ocaua mică” îi pedepsea cu asprime, fiind asemuit adeseori cu Vlad Ţepeş – om al dreptății, dar, în acelaşi timp, și al independenţei – ca Ştefan cel Mare, al unităţii de neam – ca Mihai Viteazu, sau un mare reformator şi gospodar – ca domnitorul iluminist Constantin Brâncoveanu. O fi și ceva idilic și de legendă în această descriere, dar ceea ce a rămas în urma lui Alexandru Ioan Cuza, bun pentru țară, este de necontestat.
Privind spre un asemenea om de stat din trecut, nu poți să nu te întorci decât cu tristețe spre prezent. La cei ce conduc România – mai mare ca suprafață decât în vremea lui Cuza -, dar atât de mică, când vine vorba de politicienii contemporani. N-am înțeles niciodată prea bine jocurile de culise ce se fac în politică și de aceea am evitat să vorbesc despre ea. În schimb, încep acum să-i deslușesc mai bine pe politicienii noștri. Și ceea ce văd este… dispreț. Dispreț, din partea lor, pentru cei ce nu le sunt prieteni sau rude, dispreț pentru cei ce s-au trezit la început de an și s-au așezat la cozi interminabile la primele ore ale dimineții să-și plătească taxele, dispreț pentru cei ce-și exprimă pașnic în stradă nemulțumirile, dispreț pentru cei ce-și fac cu conștiinciozitate zilnic treaba, fiecare pe unde are locul de muncă. Dispreț pentru ziariștii ce le adresează întrebări legat de calitățile pe care le are un prim-ministru numit de o mână de oameni, dispreț pentru tot ce nu le poate aduce lor beneficii…
Atât de rău s-au schimbat lucrurile din vremea lui Cuza până astăzi, încât mă întreb cum de rezistă românul la atâta nepăsare a politicienilor, pe care, ce-i drept, încă o dată cu naivitate i-au ales. E drept că pe Cuza l-au detronat după șapte ani, în mod rușinos, tot partidele vremii, dar mă întreb când oare se va întoarce roata și pentru generațiile de astăzi. Dacă în trecut au înlocuit binele cu răul, când vom înlocui, cei de astăzi, răul cu binele.
Mi-e teamă doar că astăzi prea mulți sunt blazați, prea mulți au pierdut din speranță, prea mulți sunt lipsiți de reacție și… doar se vaită. Iar roata nu se întoarce singură niciodată, chiar dacă e rotundă. E nevoie de oameni să o urnească. Iar pe oameni îi poate urni tot educația.
