Zilele trecute, le povesteam micuților mei despre ciclul de viață al omului. Despre etapele de creștere și dezvoltare, începând cu cea a copilăriei și terminând cu cea a bătrâneții.
Ochii mari au privit spre imaginile ce ilustrau diferitele perioade ale vieții și brusc au conștientizat că sunt în cea care îi face să treacă de granița copilăriei, în altă etapă. Și am văzut în ochii câtorva tristețe maximă. Și m-am întrebat cum un copil de 10-11 ani se poate întrista, gândind deja că cea mai frumoasă perioadă a trecut. Perioada bătrâneții, prezentată cu bune și rele în ochii acelorași copii, a pus de-a dreptul disperare. Și dorința de a opri timpul în loc. Clar, conștientizarea a ceea ce lasă în urmă și poate nu vor mai găsi în viitor, venea din poveștile spuse de părinți.
Disperare aceasta o văd și în ochii unora dintre adulți: timpul trece și din tineri sau maturi se transfomă în bătrâni. Iar bătrânețea pare a fi atât de teribilă pentru unii, încât au aceeași dorință copilărească de a opri timpul. Așa că se apucă de sport, și deși nu l-au practicat cu regularitate niciodată, acum o fac de parcă vor participa la olimpiadă. Își schimbă stilul vestimentar într-unul ce seamănă cu cel din vremea facultății. Fac o grămadă de lucruri acum pentru a-și depăși limitele, poate, poate opresc timpul în loc. Asta fac cei mai inspirați, dar și mai stresați. Pentru că ceilalți se retrag într-o carapace, spunându-și că s-a cam terminat cu bucuria, că fac parte din categoria celor ce nu mai pot visa la nimic. Pot doar să se gândească cu nostalgie la lucrurile din trecut, pentru că viitorul nu le poate oferi mai nimic.
Ambele categorii au ceva în comun: proasta relație cu timpul. Nu le este prieten. Dacă ar uita actul de identitate în portofel și nu s-ar uita la niște cifre trecute în el, dacă ar vedea că vârsta pe care o au, deși nu e de 20, e una care le-a adus mai multe aptitudini și abilități, ar vedea oportunitățile. Ar ști că vârsta biologică nu e aceeași cu cea psihologică. Iar vârsta psihologică la care se află ar putea fi cea mai frumoasă de până acum. S-ar apuca nu de sporturi extreme, ci să învețe o limbă străină, s-ar îmbrăca nu ca la 20 de ani, ci s-ar alinta cu haine scumpe, dar de calitate și potrivite, tocmai pentru că acum anii adunați la serviciu fac posibil asta.
Închei, gândind că bătrânețea ce va veni cândva va fi atât de frumoasă, pe cât mi-o proiectez eu. Și că va fi perioada în care voi avea timp să fac toate cele pe care le-am dorit, dar n-am găsit răgaz. E drept că într-un alt ritm. Și că ceea ce m-ar putea face să mă simt mereu confortabil cu vârsta mea sunt cu siguranță dozele de educație consumate zilnic.
