Cu ceva vreme în urmă, pe 10 mai, vorbeam despre regalitate. Mai exact despre regele Mihai. Recunsoc că n-am amintit niciodată despre regina Ana. Unii spun că nu e corect apelativul acesta și că cel corect este cel de “principesă”. Mai exact, “Principesa Ana de Bourbon-Parma”.
Indiferent cum am numi-o, aceasta rămâne o pagină în istoria românilor, căci l-a însoțit pe regele Mihai în calitate de soție, câteva decenii bune.
Trecerea în neființă și procesiunea ce a urmat au stârnit, însă, mai mult interes și mai multă pasiune decât a făcut-o întreaga ei viață… Cam așa se întâmplă de multe ori la noi. La colț de uliță, mai nou pe pagini de socializare sau pe micul ecran, la ore de audiență maximă, despicăm firul în patru și devenim brusc fini analiști politici sau psihologi de serviciu. Unii se poziționează împotriva majorității ca să se facă remarcați, alții merg cu valul pentru că spiritul de turmă e confortabil. Și, uite așa, se ajunge la proteste la porți de castel, proteste în liniște adresate ideii de regalitate și, în contrapunct, strigăte disperate ale câtorva doamne revoltate, care ar putea să jure că, deși nu au sânge albastru, au un comportament ce le-ar îndreptăți să viețuiască la o curte de regi.
Încerc să mă detașez de ambele reacții și spun, acum, așa cum spuneam pe 10 mai.
Indiferent de cine sau cum suntem, avem nevoie de povești cu regi și regine. Și nu numai la vârsta copilăriei. Măcar și pentru faptul că fragmentele din viața principesei Ana, ce au fost făcute publice ar putea fi un exemplu pentru fiecare dintre noi. Pentru că s-a înrolat voluntar în al doilea război ca șofer de ambulanță și infirmieră, pentru că s-a căsătorit cu cel pe care îl iubea în lipsa unei dispense papale, pentru că a lucrat ca vânzătoare într-un magazin și a construit în exil o familie frumoasă și unită, iubind aceleași lucruri pe care le iubea și regele Mihai, chiar dacă nu cunoștea România.
Regina Ana ar putea fi un exemplu, în primul rând, de om, apoi de altețe regală. Mi-a plăcut nespus să o urmăresc în cadrul unui interviu luat cu câțiva ani în urmă. Pe lângă multe alte cuvinte, mi-a rămas în minte o frază: “Eu nu mă îmbrac, eu îmi acopăr corpul.” O frază-răspuns dată celor ce îi judecau stilul vestimentar simplist. O replică pe care nu ar aprecia-o cu siguranță divele de astăzi, ce au ca singură ocupație aparițiile TV. Și care spun, cu nonșalanță, că Ana nu a fost o regină a românilor, căci nu s-a obosit să le învețe limba. Poate o fi având și regina o explicație. Așa cum și divele au, probabil. Căutarea îndelungată a hainelor “branduite” poate împiedica exersarea limbii române corecte. Sau nu…
Închei, gândind că povestea unei regine, mai elegantă în fapte și vorbe decât în haine, poate fi o poveste de spus. În doze de educație.
Leave a Reply