De curând, am citit despre un studiu ce se referă la psihologia românilor, realizat de specialiști clujeni. Foarte interesant pentru cei preocupați mai mult de oameni și reacțiile lor, decât de lucruri și valoarea lor!
Rezultatele la care a ajuns studiul mi-au confirmat o părere pe care nu aveam cum să o probez la scară largă. Românii nu sunt chiar atât de ospitalieri și prietenoși cum singuri le place să se autodenumească. Acest lucru s-ar datora lipsei de încredere în ceilalți, a teamei față de necunoscuți. În schimb încrederea în membrii familiei pare să compenseze. Distanța între rude este exagerat de mică, în timp ce distanța față de cei dinafara familiei este exagerat de mare.
Și, dacă nu ai încredere în cineva ce nu-ți este rudă, e greu să fii cu el ospitalier și și mai lung drumul spre a-ți deveni prieten. Dar de unde atâta neîncredere, mă întreb? De ce pornim din start cu ideea că nu e recomandabil să te încrezi în cineva cu care nu ai legături de rudenie?
Răspunsul pe care mi l-am dat, care nu e musai să fie și cel mai corect, mi-a venit din amintirea unei discuții purtate cu un prieten. Acesta înțelesese, puțin cam târziu ce-i drept, de ce un alt prieten îl suspecta de lucruri nefăcute și chiar negândite. Pentru că el le experimentase și drept urmare vedea foarte posibilă trăirea de către prieten a acelorași stări. Mai scurt și mai clar: cred că românul are încredere în prea puține persoane din jurul lui pentru că nu se consideră în primul rând pe el însuși o persoană de încredere. Cunoscându-te pe tine însuți schimbător și nehotărât, dispus să ajuți ades doar contracost, e firesc să gândești asemeni și despre cei din jur.
Uităm, de fapt, că fiecare dintre noi este unic. Și că ambiția, egoismul, bunătatea sau altruismul sunt distribuite inegal indivizilor. Și s-ar putea să avem norocul de a întâlni oameni ce merită cu adevărat să le deschidem ușa și să-i poftim la masă. Dar pentru a ajunge să-i cunoaștem e nevoie de mai multă disponibilitate. Și curaj uneori. Spre confirmarea răspunsului pe care l-am găsit, studiul amintit mai spune că românii au scoruri mai mici la universalitate, neavând preocupări prea mari pentru binele general și nici măcar de cel al cunoscuților.
Deci mitul poporului român bun ca pâinea caldă e puțin răsturnat de acest studiu. Pe de altă parte, ar fi o greșeală mare să generalizăm. Căci mai sunt și români dispuși să ajute, ce pun binele celorlalți la o distanță mică de binele personal. Iar pentru a-i întâlni cât mai curând, ideal ar fi să încercăm să fim și noi mai îndreptați spre înafara noastră și mai puțin înspre noi. E drept că pentru a se întâmpla lucrul acesta ar trebui să procedăm exact invers în cazul educației în doze. Să o consumăm în primul rând noi mai mult și apoi să o recomandăm spre consumare și altora. Cu speranța că, în timp, cu toții vom fi mai demni de prietenia și încrederea celorlalți…
Leave a Reply