De azi dăm startul unui weekend prelungit, iar sărbătoarea de 1 Decembrie ne dă tuturor motive de bucurie. O zi în minus de muncă sau de mers la școală. Ceea ce prelungește timpul petrecut în compania celor mai mici din familie. Lucru pe care cred că și-l doresc majoritatea părinților. Chiar dacă să fii în compania copiilor nu e de multe ori odihnitor. Mai ales în cazul părinților deținători de copii… mai neliniștiți. Părinți care au fost informați de profesori că nici la școală cei mici nu sunt mai astâmpărați, că vorbesc neîntrebați, se ridică din bancă în timpul orelor și de multe ori nu rezolvă sarcinile date de profesor.
În ultima vreme, sunt din ce în ce mai mulți părinți care se simt depășiți de excesul de energie al copiilor pe de o parte și de lipsa de concentrare a acestora în rezolvarea unor sarcini, pe de altă parte. Iar când auzi, în zilele noastre, de astfel de copii, gândul îți zboară rapid spre ADHD. Mă gândesc că foarte mulți dintre dumneavoastră ați auzit de acest diagnostic. În traducere, pe înțelesul tuturor, tulburare cu deficit de atenție și hiperactivitate. Adică acei copii despre care spunem că par a fi mereu puși în priză, care se foiesc mereu oriunde i-ai pune și care nu reușesc să se concentreze asupra cerințelor pe care le formulează adulții. E la modă diagnosticul. Și chiar dacă nu am studiat foarte bine formele de manifestare, profesori și părinți îl folosim cu ușurință în cazul copiilor ce depășesc nivelul de agitație mediu întâlnit la copii. Eu una cred că e o capcană în care cad mai ales mulți dintre profesori, atunci când exprimă acest diagnostic. Căci cred că o fac doar pentru a se scuti de o analiză mai lungă și detaliată a cauzelor ce duc la un astfel de comportament nedorit al copilului. “Îl încadrăm într-o categorie… deci are o boală… și cum medici nu suntem, nu ne revine nouă datoria administrării unui tratament. Și asta ne absolvă de orice responsabilitate”.
Lucrurile sunt însă mult mai complicate. Căci, în realitatea, specialiștii evită să pună un astfel de diagnostic cu aceeași ușurință cu care îl pun unii profesori și chiar părinți. Pare a fi o modă a zilelor noastre când vine vorba de copiii așa-zis obraznici, aceea de a zice că au ADHD. Dar o modă a profesorilor sau a unora dintre părinți. Adică mai mult a nespecialiștilor.
Cred, însă, că tocmai pentru că cei mai mulți nu suntem specialiști în problema amintită, am putea apela în cazul unor astfel de copii la logica firescului, la bunul simț și am putea identifica adevăratele cauze ale comportamentului inadecvat al copilului. La școală… și acasă. Iar sfatul meu este, tocmai pentru că urmează un weekend prelungit și avem mai mult timp de petrecut cu copiii noștri, până la a ajunge să-i administrăm tratamentul medicamentos pentru un posibil ADHD, mai indicat ar fi să ne și să le administrăm, preventiv, o doză de educație.
