Mi s-a întâmplat, într-una din zilele trecute, să întâlnesc o fetiță cu degetele pătate de cerneală. Deși îmi părea tare mărunțică, am bănuit că este elevă. Bineînțeles că am intrat în vorbă, întrebând-o cum i se pare la școală. Era elevă în clasa pregătitoare, iar răspunsul ei, ușor cântat, a fost: Biiine… Lăsa loc de interpretări și completări, așa că am continuat să o trag de limbă. Și, uite așa, am aflat că la școală e bine în clasa pregătitoare, dar ar fi și mai bine, dacă doamna învățătoare nu ar țipa la copii.
Zic că nu ar trebui să vi se mărească ochii a mirare. Cu toții știm că acest lucru se întâmplă. Și nu pentru că doamna își propune acest lucru când pleacă de acasă spre școală. Căci, știe că, folosind un ton ridicat, de fapt, favorizează folosirea unui ton și mai ridicat din partea copiilor ce vorbesc în ore sau crește agitația celor neatenți deja… Cu toate că știe și nici nu-și propune… Da! I se întâmplă și ei să ridice tonul. Dar dacă acest lucru se întâmplă rar, cred că poate fi îngăduit într-o clasă de 30-35 de perechi de ochi curioși, dar care vădesc energie maximă.
Însă dacă acest lucru este atât de des, încât să influențeze decisiv părerea unui copil despre școală, zic că nu mai este tocmai în regulă. Și că doamna învățătoare ar fi necesar să își pună întrebări ale căror răspunsuri să îi ofere soluții la această problemă. A țipatului. Problemă pe care o au și mulți părinți. Când cel mic greșește, iar răbdarea lor este la limite.
Și pentru că doza de educație încercă să amelioreze puțin din lucrurile ce nu ies tocmai bine în educație, m-am gândit, după ce am citit câte ceva despre această problemă, să vă ofer câteva leacuri, alternative țipatului. Ieftine și la îndemână.
Primul ar fi ca, atunci când suntem tentați să o facem, să respirăm conștient. Adânc și de mai multe ori. Pauza acordată gândirii o va face să ne repoziționăm atitudinea. Apoi, n-ar fi rău să îl luăm pe declanșatorul țipetelor, în brațe. Căci, ceea ce ne-a făcut să fim tentați să țipăm, probabil că a fost făcut din dorința celui mic de a ne conecta cu el și a ne atrage atenția. Și dacă i-am acordat-o, cel mic își va analiza și identifica mai ușor greșelile, decât în scandal și amenințări. Un celebru autor american de cărți pentru educarea părinților spunea că părinții inteligenți au mereu limba mușcată. Poate n-ar fi rău să începem și noi.
Dacă vom prefera să plecăm din cameră pentru 5 minute, decât să țipăm pereților, căci cel mic, în aceste momente, oricum nu ne ascultă, e și mai bine. Iar dacă locul în care ne ducem e dotat și cu o oglindă, am nimerit perfect. Căci văzându-ne cum arătăm în momentul în care simțim că urmează să explodăm, sigur nu ne va plăcea. Așa cum nu îi place deloc nici copilului.
Cam acestea ar fi câteva antidoturi pentru adulți, în problema țipatului. Fie că vorbim de adulții de acasă sau de cei de la școală. Dacă vreți să vi le administrați, e semn că a dat rezultate și doza zilnică de educație.
