Binele copilului nostru ne preocupă în permanență. Să-i fie bine la școală, să-i fie bine acasă, să-i fie bine între prieteni. Din cât mai multe puncte de vedere posibil.
Părinți preocupați de acest aspect, facem tot ce ne stă în putință. Îl ajutăm la pregătirea pentru școală, atât cât ne permite timpul și chiar mai mult. Investim în achiziționarea de gadgeturi, pentru că știm că, într-o societate a tehnologiei, juniorul nostru nu poate rămâne pe dinafară. Încercăm să-l alimentăm cât mai sănătos, descurajând excesele de orice fel. Mijlocim sau permitem cât mai multe situații în care cel mic este pus să socializeze. Toate pentru binele lui, firesc simțite și făcute din sentiment patern sau matern. Căci, nu-i așa, ce nu facem pentru propriii copii? Mamele chiar, devin leoaice, atunci când își simt puii în primejdie.
Cam lungă introducerea în subiectul de astăzi. Dar necesară, pentru a putea scuza un anume comportament, ce pare a deveni molipsitor pentru părinți, în credința că fac bine copiilor personali. Dacă ați fost sau sunteți părinți de elevi, e aproape imposibil să nu vă fi găsit în situația în care ați aflat că cel mic stă în ultima bancă. Ce-i drept, ca el încă 5 colegi. Dar restul contează mai puțin. Comunicarea acestei vești se face nu cu jale, cum s-ar crede, ci chiar cu relaxare, și uneori de-a dreptul cu bucurie, de către cel mic.
În schimb, părintele, ce-și dorește ca puiul să fie tot timpul în frunte, consideră această situație ca fiind una tragică. În mintea părintelui se brodesc tot felul de scenarii: dacă stă în ultima bancă, e semn că doamna profesor are ceva cu el. L-a poziționat în ultima bancă pentru ca acolo să-l vadă mai rar, să-l remarce mai puțin. În ultima bancă fiind, nu aude tot ce se spune, nu vede tot ce se scrie. E văzut mai puțin și auzit mai puțin. Drept urmare, va fi neatent și nimeni nu va ști. Situație cu adevărat de criză…
Neuronii fac conexiuni și, în scurt timp, apare soluția salvatoare! Cum să fac să ajungă mai în față? Dacă spun că nu aude, doamna profesor ar putea vorbi mai tare sau să stea undeva în mijlocul sălii de clasă… dar dacă spun că nu vede, nu va fi suficient să scrie mai mare la tablă, iar să mute tabla în mijlocul sălii de clasă e imposibil. Deci, spun că nu vede la tablă și pentru a susține afirmația îi pun pe năsuc și o pereche de ochelari, că tot sunt la modă. Scopul scuză mijloacele. Pentru binele copiilor tot.
Și uite așa, am obținut ce ne-am dorit, chiar dacă a fost un cost cam mare: l-am învățat pe copil că o minciună bine gândită îți poate aduce ce îți dorești, chiar și atunci când nu se cuvine.
Dar, mă întreb, cum ar trebui să procedeze doamna învățătooare dacă, brusc, toți părinții ar deveni la fel de inventivi și dispuși să facă astfel de scenarii? Neuronii mei fac conexiuni și brusc îmi vine și mie o idee salvatoare. Să fie așezați elevii într-un singur rând în clasă, maxim două. În al doilea rând vor sta elevii ai căror părinți au mai puțină imaginație, deși o mai bună înțelegere a realității. Iar cei cu mai multă imaginație vor ajuta la reamenajarea sălilor de clasă, pe lungime. Lungimea băncilor elevilor ce poartă ochelari de vedere sau de stat în prima bancă. Și, astfel, toată lumea va fi fericită. Chiar și cu mai puține doze de educație consumate.
