Într-una din dimineți, m-a sunat o bună prietenă să vadă ce mai fac. Nu ne-am văzut de ceva vreme și nici nu apucasem să vorbim la telefon. O să-mi spuneți că, atunci când e vorba de prieteni buni, nu se pune problema timpului. Îl găsim și comunicăm cât mai des. Ei uite că nu e chiar așa. Căci, timpul e sărac pentru noi, adulții, deloc darnic sau îngăduitor. Drept dovadă și discuția purtată cu prietena mea, legată de copiii noștri ce cresc prea repede și din elevi de școală primară, fără să-ți dai seama îi vezi ajunși studenți. Plecați departe de noi, independenți și cu mai puțin dor de ai casei decât ne-am dori noi, părinții. Și-n plus, le este foarte bine așa.
Te bucuri pentru ei și te întristezi pentru tine, care ai rămas privind camera goală a celui ce nu de mult renunța cu greu la a mai dormi cu tine, renunța cu greu la a mai merge pe stradă de mână cu tine, la strângerile în brațe la despărțirea din fața școlii. Dar renunța. Pentru că tu, ca părinte, ai citit că e tare bine să-l lași independent cât mai devreme, să-l lași să-i crescă aripi, să simtă că poate fi un omuleț ce se dezvoltă chiar și fără a fi de mână cu mama.
Și dacă prietena mea e la etapa la care cel mic al familiei e mare, student și departe de casă – deci la etapa dorului ce nu are prea multe soluții – eu sunt la etapa în care cel mic nu mai merge de mână cu mine la școală, pentru că îl văd colegii și ar putea să râdă de el. Tot un dor, dar ce încă mai are soluții.
Pentru că mă gândeam că eu mai am timp să fiu aproape de el. El e cel ce-mi dă timp, pentru că încă este acasă. Trebuie doar ca eu să accept răgazul dăruit și să mă folosesc de el, făcând cât mai multe lucruri împreună. Și renunțând a-l irosi cu proiecte ce nu se mai termină niciodată, legate de carieră. Alegându-le pe acelea pe termen mai scurt și făcând din prezența mai activă în viața celui mic un proiect de lungă durată. Nu foarte lungă, căci în câțiva ani va pleca și el poate departe să studieze, iar eu s-ar putea să rămân privind doar spre serviciu și noianul de proiecte realizate sau nu, în detrimentul proiectului cel mai important, propriul copil.
Hai că lucrurile nu sunt chiar atât de grele!… Chiar cred că le putem îmbina pe toate, în proporții potrivite. Familie, serviciu, prieteni. Astfel încât să nu regretăm că n-avem timp uneori nici să simțim cum timpul cum trece pe lângă noi sau prin noi. Pentru o mai bună simțire, poate fi bună și o doză de educație!
