Ieri, pe holurile școlii, în pauza ce impropriu se numește “mare”, căci este egală cu celelalte, era forfotă multă. Nimic nou, așa cum nici faptul că un puști s-a împiedicat și a căzut, nu a fost nou. Singurul element mai puțin obișnuit a fost nimereala ca tocmai atunci să sosească bunica micuțului, ce-i cumpărase un covrig, pentru a suplimenta gustarea de la ora 10. Și primul lucru pe care l-a făcut bunica, la vederea micuțului întins pe jos, a fost să-l mustre, pe un ton suficient ridicat cât să audă și doamna învățătoare ce se învârtea printre alți micuți, mai puțini energici însă decât nepotul. Nu de alta, dar doamna învățătoare trebuie să știe că acasă copilul este învățat de bine, așa cum este învățat și la școală.
“De ce alergi pe hol? Ți-am spus de o sută de ori că poți să cazi și să te lovești! Nimic nu se prinde de tine!”, a exclamat bunica, întorcându-se apoi spre doamna învățătoare pentru a-i explica faptul că, până nu țipă la el, nu pricepe. Iar doamna, conștientă de bunele intenții ale bunicii, i-a zâmbit. Și-apoi, după ce i-a liniștițit pe micuți în bănci, s-a îndreptat spre bunică și i-a spus ceva. Nu știu exact ce… Dar cred că era tocmai despre faptul că bunica obosise să spună a o suta oară, obosise să spună pe un ton ridicat, obosise să exprime interdicții ce începeau cu “nu”. Dar, deși obosită, își dorea în continuare ce este mai bine pentru nepotul ei.
Și mă gândeam că nu este singura bunică în această situație. Și sunt mulți părinți ce uneori simt că multe dintre îndemnurile pe care le fac celor mici trec pe lângă ei și par a se pierde. Și-atunci poate ar fi bine să știe că au șanse mai multe ca îndemnurile lor să fie asimilate și apoi puse în practică dacă sunt spuse pe un ton calm. Căci, tonul ridicat provoacă teamă și, drept urmare, reduce capacitatea creierului de a funcționa normal. Iar singurul gând al celui mic este cum să evite pedeapsa.
Șansele cresc și dacă sfaturile sunt date de la aceeași înălțime cu cea a copilului și nu de la înălțimea tocurilor. Contactul vizual de pe poziții de egalitate îl va face pe cel mic să priceapă mai bine ce i se cere.
Mai sunt și părinți sau bunici din aceia ce au înțeles că a începe propoziția cu “nu” poate fi o cauză pierdută din start. Doar că se pierd în multe alte explicații a ceea ce s-ar putea întâmpla, în rememorarea unor situații în care copilul a greșit și nu i-a fost bine. Iar avalanșa de cuvinte și întâmplări îl poate face pe cel mic să uite de fapt despre ce a fost vorba acum, în prezent. Și tocmai din acest motiv, o explicație scurtă, formulată afirmativ, e mult mai eficientă.
Și nu în ultimul rând, poate ar fi necesar să ținem cont de faptul că micuții învață arta de a comunica de la noi, adulții. De la noi învață să asculte și nu doar să audă și tot de la noi învață că vorba dulce ar putea aduce multe.
Drept pentru care, bunici sau părinți, obosiți sau nu de vorbe ce par irosite spre binele copiilor, fiți consecvenți în a aplica cele pe care le știți deja, legate de arta comunicării. Iar dacă dozele de educație vin și ele în ajutor, nu poate fi decât o bucurie!
