Bine v-am găsit, dragilor!
E vineri. Începe weekend-ul și mă gândesc cu mare drag la el. De ce? Chiar dacă nu știu ce voi face, măcar în amintirea celui care a trecut. Pentru că săptămâna trecută, inspirată de o lectură a unui articol de pe net, am făcut din ziua de sâmbătă “Ziua în care nu trebuie”.
Știți că mi-am exprimat în mod repetat aversiunea pentru “trebuie”, la nivel teoretic. Cu toate acestea, recunosc că mă lovesc ades de el în cotidian, la nivel practic. Drept urmare, pentru congruență între gând și faptă, cum vă spuneam, am instaurat “o zi a lui nu trebuie”. Să nu credeți că am programat-o din timp!
Nu! Și nu vă recomand nici dumneavoastră, căci lucrurile de genul acesta, programate, ne ies foarte rar. Ci dis – de – dimineață, cu gândul că îmi doresc o zi autentică de weekend. O zi în care nu trebuie neapărat să fac patul, în care nu trebuie să verific temele pentru luni ale copilului, în care nu trebuie să-mi programez activitățile pe săptămâna viitoare. Toate mai au timp să aștepte! Bineînțeles că pentru succesul unei astfel de zile e necesar să-i faci părtași și pe ceilalți membri ai familiei. Și au fost.
Cel mai greu a fost cu micul meu. Pentru că doar în astfel de situații realizezi câte lucruri îi spui că e musai să le facă. E greu să te abții… Cu toate acestea, n-a trecut ziua fără să se spele pe dinți, fără să se culce la 11 seara sau fără să se îmbrace potrivit cu temperatura de afară. E drept că le-a făcut în ritmul melcului… Dar cine a zis că trebuie un anume ritm? Nimic nu trebuie în această zi. Și în plus am făcut lucruri pe care ne doream de mult să le facem împreună…
Culmea, încă mai sunt lucruri pe care și le dorește a le face împreună cu părinții, chiar dacă mai rar. Și care, deși par incredibil de accesibile, nu reușim să le mai încadrăm, de ceva vreme, în programul comun: să luăm masa împreună în oraș, să cumpărăm un joc cu care – deși nu trebuie – ne jucăm împreună, să ne uităm la un film tolăniți și ronțăind pop-corn fără teama că se va împrăștia printre perne. Căci, “nu trebuie”. Cel puțin, pentru o zi.
Și, uite așa, mi-am încărcat bateriile. E drept că a doua zi am recuperat cele lăsate deoparte în ziua precedentă când… n-a trebuit. Dar parcă avântul a fost mai mare și toate au fost făcute cu mai mult spor.
Ce ziceți? E rost de o zi a lui “nu trebuie” și în weekendul acesta? Pentru fiecare dintre dumneavoastră, cei care obosiți la gândul câtor lucruri trebuie… Și chiar dacă într-o astfel de zi nu veți face multe pentru că “nu trebuie”, vă recomand totuși cu căldură să nu uitați nici în această zi de o doză mică de educație. Poate fi utilă, oriunde, oricând!
